Lecţia X - Legea Religiei

Legea Religiei

Încă de la revoluția agricolă, istoria umană a avut ca direcție principală unitatea globală. Unificarea omenirii a fost realizată în principal de trei forţe: banii, imperiile şi religia.

Cursul X continuă tema unificării omenirii cu a treia forță, religia. Rolul religiei în istorie este extrem de controversat. Unii văd religia ca rădăcină a tuturor relelor, în timp ce pentru alții ea este principala sursă de fericire, empatie și progres. Putem ajunge la o concluzie rezonabilă? Care au fost principalele repere din istoria religioasă a lumii? Cum s-au apropiat culturi diferite de înţelegerea universului, cum au distins între bine şi rău, cum au explicat omniprezenţa suferinței?

Dr Harari de la Universitatea Ebraică din Ierusalim continuă lecţiile despre istoria omenirii discutând aceste subiecte. El ofera o istorie foarte scurtă a religiei concentrându-se pe rolul critic pe care religiile l-au jucat în unificarea omenirii. Acestea sunt notele de curs ale lui Louise Charente pentru cursurile de pe Coursera.org. Textul original este disponibil aici: The Law of Religion.

Definiţia religiei

În zilele noastre, religia este deseori considerată un izvor de dezacorduri şi dezbinare, uneori chiar discriminare, între oameni. Cu toate acestea, religia a avut un rol esențial în crearea unei punți între diferite popoare. Deoarece orânduirile și ierarhiile sociale sunt imaginare, ele sunt foarte fragile şi organizarea socială devine tot mai fragilă pe măsură ce societatea se dezvoltă. Rolul istoric crucial al religiei a fost de a da legitimitate supra-umană şi a stabiliza aceste structuri fragile. Religiile afirmă că legile care guvernează viața noastră în societate nu sunt produsul unor capricii umane, ci sunt dictate de o autoritate absolută, supremă. Astfel, o parte din legile fundamentale ale societății sunt dincolo de orice discuţie, fapt care asigură stabilitatea socială. Prin urmare, religia poate fi definită ca"un sistem de legi și valori umane, care se bazează pe credința într-o ordine supra-umană”.

Această definiție implică două principii esenţiale pentru ca o ordine umană să poată fi considerată religie. Primul criteriu este că religia trebuie să creadă într-o ordine supra-umană, care nu este produsă de capricii sau acorduri umane. Spre exemplu, fotbalul nu este o religie chiar dacă are legi, valori și ritualuri foarte adesea bizare. Fotbalul profesionist implică o multitudine de emoții, dar fotbalul nu va fi niciodată considerat o religie pentru că ştim cu toţii că ființele umane au inventat fotbalul.

FIFA, Federaţia Internaţională de Fotbal, poate decide în orice moment să schimbe regulile fotbalului. De exemplu să mărească dimensiunile porților sau să anuleze regula offside-ului. Pentru că e evident că oamenii l-au inventat și îi pot schimba regulile așa cum o doresc, fotbalul nu este rezultatul unui ordin supra-uman, deci nu este o religie.

Al doilea criteriu este că sistemul stabilește norme și valori derivate din ordinea supra-umană, și acestea sunt obligatorii pentru toţi. Dacă credeți într-o ordine supra-umană, dar de aici nu rezultă norme și valori, atunci din nou, ordinea nu este o religie. De exemplu, teoria relativităţii este supra-umană, pentru că oamenii nu pot schimba legile sale. Nu este o creație umană. Dacă crezi în această teorie, dar nu derivi norme și valori din ea, atunci ea nu este o religie. Este pur și simplu ceva în care crezi, și e posibil să existe motive foarte bune pentru a crede în ea. Însă atâta timp cât nu încerci să întemeiezi norme de comportament sociale pe baza ei, nu este o religie. O religie trebuie să creadă într-o ordine supraumană și trebuie să extragă de aici reguli de credinţă, norme și valori care organizează societatea umană. Acesta este modul în care religia dă legitimitate ordinii sociale.

Religiile timpurii

Zei locali (SALEM) (CREDIT GOPAL Venkatesan)

Religia a jucat un rol foarte important în procesul de unificare al omenirii. Unele religii au declarat că există un set de norme și valori pe care toți oamenii trebuie să le respecte, sunt adevărate peste tot, în orice moment, pentru toată lumea. Acesta este modul în care religia a ajutat la crearea unei ordini universale. Nu toate religiile au avut astfel de pretenţii universale. Din câte știm, majoritatea religiilor primitive au fost locale și exclusive. Ele credeau în divinități și spirite locale, și au formulat norme și reguli doar pentru comportamentul persoanelor care trăiau în respectivele localităţi. Ele nu au avut ambiția de a converti întreaga rasă umană, și de a-i face pe toţi oamenii să le urmeze normele și valorile. Religiile universale și misionare, cum ar fi budismul, creștinismul și islamul au început să apară doar în primul mileniu î.Hr., în urmă cu circa 2500 de ani. Apariția unor astfel de religii universale și misionare a fost una dintre cele mai importante revoluții din istorie. Ele au avut o contribuție esențială la unificarea omenirii, contribuţie comparabilă cu apariția imperiilor (Lecţia IX - Viziuni imperialiste) și a banilo (Lecţia VIII - Direcţia istoriei). Înainte de apariția religiilor universale, în primul mileniu î.Hr. însă, cei mai mulți oameni din lume aparţineau la culte, religii animiste și politeiste locale.

Animismul

(CREDIT - MEMO.FR)

Animismul este credința că lumea este populată nu numai de oameni, ci de asemenea, de o abundență de alte ființe, fiecare dintre ele având propria personalitate, nevoi şi dorinţe. Animiştii cred că pietrele şi copacii au nevoi, personalități și emoții. De exemplu, stânca de pe dealul de lângă casa ta poate deveni supărată și te poate pedepsi pentru eventualele greșeli. Animiștii cred în zâne, fantome, demoni și alte lucruri de genul asta. În conformitate cu animiştii, normele și valorile umane trebuie să ia în considerare interesele a unei multitudini de ființe prezente în lume. Deciziile ce privesc societatea trebuie să ia în considerare nu numai propriile interese, ci și punctul de vedere al obiectelor înconjurătoare: stânci, copaci, zâne, demoni, fantome și așa mai departe. Toate sunt parte a comunității. Un exemplu de Animism este Shintoismul.

Politeismul

ZEUS

Politeismul este credinţa în roci sfinte, copaci sfinţi, demoni și zâne. Politeiștii cred de asemenea în entități foarte puternice, numite zei, și că lumea este condusă mai presus de toate de o colecție de entități. Spre exemplu există zeul ploii, zeul mării, zeița lunii, zeița pământului. 2.000 de ani de îndoctrinare monoteistă au condus majoritatea occidentalilor creștini, islamici, iudaişti să vadă politeismul ca pe un soi de idolatrie ignorantă și copilărească, cum ar fi ruga la roci și la tot felul de zei și zeițe nesemnificative. Este un stereotip foarte nedrept. Politeismul are o logică robustă în spate, și pentru a o înțelege trebuie să înțelegem ideea centrală care i-a dus politeiștii să creadă în existența mai multor zei.

Politeismul nu contestă existența unei autorităţi care guvernează întregul univers, inclusiv pe toţi zeii. Cele mai multe religii politeiste, chiar și cele animiste, au recunoscut existența acestei puteri supreme care stă în spatele tuturor zeilor, demonilor și rocilor sfinte. De exemplu, religia grecilor antici era politeistă. Toţi zeii diferiţi: Zeus, Hera, Apollo și așa mai departe erau supuşii unei autorităţi omnipotente și atotcuprinzătoare care conducea cu adevărat lumea, numită soartă, Moira, sau Ananke. Zeii înşişi erau neajutorați în fața destinului. Potrivit religiei politeiste a Yorubas, din vestul Africii, există mulți zei, dar toți zeii servesc un zeu suprem numit Olodumare, conducătorul real al lumii. Toţii zeii diferiţi sunt supuşi lui. În religia hindusă politeistă există, de asemenea, un principiu unic numit Atman, care controlează toţi zeii, spiritele, oamenii, animalele, plantele și orice altceva din univers. Atman este considerat esența sau sufletul etern al întregului univers, precum și esența sufletului fiecărui individ și fenomen în parte. Fiecare individ, copac, piatră este parte a lui Atman. Ideea că există o autoritate care reglementează întregul univers nu este străină politeismului.

OLODUMARE.(ABASSABARA.BLOGSPOT.FR/)

Aspectul fundamental care distinge însă politeismul de monoteism, credința într-un singur zeu, cum este creștinismul sau Islamul, este faptul că puterea supremă care guvernează lumea este lipsită de interese particulare. Ea nu are prejudecăţi sau dorinţe, și prin urmare, este complet indiferentă la dorințele și grijile lumești. Potrivit politeiștilor, ruga la puterea supremă a universului pentru a-i cere ajutorul în obținerea victoriei în război, sănătate sau a cere ploaie este inutilă, pentru că din perspectiva atotcuprinzătoare a puterii supreme universale, nu are nici o importanţă dacă cineva în particular câştigă sau pierde un război, dacă un anumit oraș prosperă sau se prabuşeşte sau dacă o persoană anume trăiește sau moare. Acesta este motivul pentru care grecii, chiar dacă erau convinşi că soarta este puterea supremă a universului și că zeii sunt neajutorați în fața destinului, nu au irosit nici sacrificii, nici rugăciuni pentru soartă. Soarta nu era interesată.

Hinduism

TIRUPATI BALAJI (SHIVAKANT)

Hindușii au construit temple pentru aproape orice zeitate ne putem imagina, dar nu şi pentru Atman, sufletul suprem şi etern al universului. O putere supremă nu are interese şi nu este părtinitoare. Nu poate fi influenţată prin sacrificiu sau rugăciune. Potrivit religiei politeiste, singurul mod de a sfida puterea supremă a universului este renunțarea la toate dorințele, precum și acceptarea tuturor relelor care se întâmplă în lume. Acceptarea înfrângerii, a sărăciei, a bolilor şi morţii. Există unii hinduși, spre exemplu elita religioasă numită Sadhus sau Sannyasini, care își dedică viața unirii cu Atman. Ei îşi dedică viaţa iluminării, care înseamnă pentru hinduişti a vedea lumea din punctul de vedere al acestui principiu suprem, fundamental, și a realiza că din perspectiva eternităţii, toate dorințele lumești, speranţele, temerile și ambițiile umane sunt fără importanţă, efemere.

Hindușii au avut şi ei pe parcursul a mii de ani ambiții lumești, dar au știut că Atman nu are de gând să-i ajute. Pentru sprijin în astfel de chestiuni lumeşti cum este vindecatul bolilor sau câștigul de bani, ei nu au de ce să-l implore pe Atman. Pentru aceasta, hindușii se roagă diverşilor zei, cu puterile lor variate. 

Zeii, cum sunt Ganesha, Lakshmi sau Saraswati, au preferinţe și astfel oamenii se pot apropia și pot face târguri cu ei. Oamenii se pot baza pe ajutorul lor pentru a câștiga un război, o loterie, sau pentru a se recupera după o boală.

Aceasta este deci perspectiva fundamentală a religiilor politeiste, cum ar fi hinduismul. Puterea supremă a universului nu are nici interese și nici preferinţe. Dacă vrem ajutor în problemele și ambițiile noastre lumești, trebuie să ne apropiem de zeităţile parțiale și părtinitoare. Există multe puteri mai mici, pentru că odată ce puterea atotcuprinzătoare a unui singur principiu suprem se împarte, se ajunge inevitabil la mai mult de o zeitate. De aceea există Atman, și sub el în ierarhie multe zeităţi diferite. Fiecare zeitate diversă ajută sau nu la realizarea ambiţiilor fiecăruia.

Una dintre implicațiile principiului fundamental al politeismului este că politeiștii au fost mai toleranţi față de credințele religioase ale altor persoane. Deoarece politeiștii cred într-o putere supremă care e complet dezinteresată și pe lângă ea, în multe puteri parțiale și părtinitoare, ei nu au nici problemă în a accepta existența și eficacitatea altor zei diferiţi. Politeiștii sunt, prin urmare, în mod inerent deschişi la minte, și rareori în istorie au persecutat eretici sau necredincioși. Era foarte uşor pentru ei sa accepte și să recunoască existența altor zei și zeițe. Poate nu doreau să se închine lor, dar nu vedeau de ce altcineva nu ar putea-o face. Chiar și atunci când politeiștii au cucerit imperii uriașe, n-au încercat aproape niciodată să convertească popoarele cucerite la religia lor proprie.

De la acceptare la persecuție

ISIS pictura murală romană. (CREDIT - Wikimedia)

Romanii şi aztecii cu imperiile lor uriașe nu au forțat popoarele cucerite să se convertească la religia romană sau aztecă. Nu au trimis misionari în țări străine în afara controlului lor, doar ca să convingă oamenii acestor țări să le accepte zeii. Supuşii erau desigur obligaţi să respecte zeii şi ritualurile imperiului, deoarece era un semn de loialitate şi dădea legitimitate imperiului. Însă nu au fost obligaţi să renunțe la divinităţile și ritualurile proprii. De multe ori, elita imperială a adoptat zeităţile și ritualurile poporului cucerit. Elita romană adauga fericită zeițe asiatice și zei egipteni la panteonul lor. În Imperiul Roman târziu, mulţi romani se închinau zeiței asiatice Kibela, iar apoi zeiţei egiptene Isis. Erau deosebit de populare printre conducătorii romani.

Singura divinitate pe care, pentru un timp foarte lung, romanii au refuzat să o tolereze a fost Dumnezeul monoteist al creștinilor. Imperiul Roman nu cerea creștinilor să renunțe la credințele și ritualurile lor, dar avea pretenţia ca aceştia să acorde atenţia cuvenită protectorilor imperiului și divinităţii împăratului.

statuia împăratului Constantin I

Împăratul de la Roma era de asemenea divinizat, ca o declarație de loialitate politică. Când creștinii au refuzat vehement să accepte zeii Imperiului și divinitatea împăratului, și au continuat să respingă toate încercările diferite de a ajunge la un compromis, abia atunci romanii au reacționat prin persecutarea creștinilor, pentru subversiune politică.

Creștinii nu au fost persecutați de către romani din intoleranță religioasă, ci pentru că romanii considerau refuzul creștinilor de a accepta divinitatea împăratului și pe zeii protectori ai imperiului ca un act neloial din punct de vedere politic. Chiar și persecuția creștinilor a fost făcută doar cu jumătate de inimă de către romani. În cei 300 de ani de la crucificarea lui Iisus Hristos până la conversia împăratului Constantin la creștinism, împărații romani politeişti au pornit nu mai mult de patru campanii de persecuție anti-creștine generale, fiecare a durat însă relativ puţin. Unii guvernatori locali au instigat la violență anti-creștină pe cont propriu, în plus față de aceste persecuții generale. Dacă însumăm însă toate victimele persecuțiilor creștinilor de către romanii politeişti, pe parcursul celor trei secole de asuprire, romanii au ucis nu mai mult de câteva mii de creștini. În schimb, în următorii 1500 ani, creștinii au măcelărit creștini cu milioanele, pentru a apăra interpretări ușor diferite ale religiei iubirii și compasiunii. Persecuția monoteiștilor de către monoteiști a fost mult, mult mai mare, ordine de mărime mai severă decât orice persecuție inițiată vreodată de religiile politeiste.

Răspândirea monoteismului

faraonul Akhenaten adoră Atena

Cu timpul, închinătorii la anumiţi zei politeişti au devenit atât de mândri de zeul lor aparte încât s-au îndepărtat de armonia politeistă. Ei au început să creadă că zeul lor special nu e doar unul dintre mulţi alţii, ci este singurul Dumnezeu, puterea unică şi supremă a universului. În același timp însă, ei au continuat să-şi vadă zeitatea ca având interese și preferinţe. Au continuat să creadă că Dumnezeului lor, chiar dacă devenise puterea supremă a universului, îi păsa încă de interesele umane meschine. Puteau încă negocia cu zeitatea lor, făcând un sacrificiu în schimbul victoriei într-un război. Astfel s-au născut religiile monoteiste. Acestea susţin că se poate dialoga şi negocia cu puterea supremă a universului pentru vindecarea de boli, un câștig la loterie, sau o victorie într-un război.

Prima religie monoteistă despre pe care știm cu siguranţă a apărut în Egiptul antic, aproximativ 1350 î.Hr. când faraonul Akhenaten a declarat că una dintre zeitățile anterior minoră în panteonul egiptean, zeiţa Atena, era de fapt puterea supremă care stăpânea întregul univers și pe toţi ceilalţi zei și zeițe. Akhenaton a instituționalizat cultul Atenei ca religie de stat și a încercat să oprească cultul oricăror alţi zei și zeițe. Revoluția lui religioasă a avut succes. După ce a murit, sau a fost ucis, nu suntem siguri, închinarea la Atena a fost abandonată, iar egiptenii s-au întors la panteonul lor vechi cu zei și zeițe.

SAINT PAUL lui Bartolomeo (CREDIT - GOOGLE ART PROIECT)

De-a lungul secolelor, politeismul a continuat să dea naștere ici și colo la religii monoteiste, dar acestea au rămas marginale, pentru că nu au reușit să adapteze şi să universalizeze mesajul. Iudaismul de exemplu, este o religie care susține că puterea supremă a universului are preferinţe, iar interesul ei primordial este în poporul evreu, în țara obscură numită Israel. Iudaismul nu are nimic de oferit altor naţiuni și popoare. Nu e de mirare că iudaismul a rămas o religie marginală și nu s-a răspândit pe scară largă.

Marea revelaţie monoteistă a fost creștinismul. În primul mileniu d.Hr., acesta a fost la început nu mai mult decât o sectă ezoterică iudaică, care-i învăța doar pe evrei că Isus din Nazaret a fost Mesia cel mult aşteptat. Cu toate acestea, unul dintre primii lideri ai sectei creștine, un om numit Paul din Tars a motivat că, dacă puterea supremă a universului are interese și preferinţe şi s-a deranjat să se întrupeze și să moară pe cruce pentru mântuirea omenirii, atunci toată lumea ar trebui să audă despre asta, şi nu doar evreii. Argumentele lui Pavel au căzut pe un teren fertil. Creștinii au început să organizeze activități misionare, destinate tuturor ființelor umane, nu doar evreilor. Într-una dintre cele mai ciudate întorsături văzute vreodată în istoria omenirii, o sectă minoră ezoterică persecutată a reușit să preia controlul asupra puternicului Imperiu Roman și, pe această bază, s-a răspândit în cea mai mare parte a lumii. Succesul uimitor al creștinismului a servit mai târziu ca model pentru o altă religie monoteistă care a apărut în Peninsula Arabică în secolul al 7-lea, islamismul. La fel ca şi creștinismul, Islamul a început ca o sectă mică într-un colț îndepărtat al lumii. Într-o întorsătură istorică chiar mai surprinzătoare, Islamul a reușit să se elibereze din deșertul Arabiei și să cucerească un imperiu imens, care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian și dincolo de el. După acestea, monoteismul a devenit un actor esenţial în istoria lumii.

Monoteiștii au înclinat de multe ori spre fanatism, și au fost misionari într-o măsură mult mai mare decât politeiștii. O religie care recunoaște legitimitatea altor credințe admite că Dumnezeul ei nu este puterea supremă a universului sau că a primit de la divinitate doar o parte din adevărul universal. Politeiștii puteau trăi cu această concepţie, monoteiștii nu. Aceasta deoarece monoteiștii credeau în general că doar ei sunt în posesia mesajului adevărat şi complet primit de la zeitatea lor unică, astfel că ei sunt obligați să discrediteze toate celelalte religii. Ei au intuit că pentru ca religia lor să fie veridică, nici o altă religie nu putea fi în acelaşi timp adevărată.

Un cruciat este doborât de un războinic musulman în timpul cruciadelor, 1250

Pe parcursul ultimelor două milenii, monoteiștii au încercat în repetate rânduri să dovedească veridicitatea religiei lor și să-și consolideze dominanţa prin exterminarea oricărei competiţii folosind violență, persecuții și războaie sfinte. Faţă de politeiștii care porneau rar războaie religioase și persecuții, monoteiștii au început să ducă o mulțime, şi a funcţionat. La începutul primului secol d.Hr., nu existau aproape deloc monoteiști în lume. În ultimii 2000 ani, religiile monoteiste au devenit religiile dominante în întreaga lume, cu excepția estului și sud-estului Asiei, unde hinduismul, budismul şi confucianismul sunt încă dominante.

Politeismul și animismul nu au dispărut însă complet. Chiar dacă monoteiștii persecutau convingerile animiste vechi și religiile politeiste, în multe feluri animismul și practicile politeiste au supravieţuit în interiorul religiilor monoteiste. Pentru cei mai mulți oameni era dificil de acceptat pe deplin idealul universal monoteist după care există un singur Dumnezeu, căruia îi pasă de toată lumea în mod egal. Este foarte greu de acceptat pentru că Homo sapiens are tendința de a împărți lumea în noi împotriva lor. Sapiens vrea să fie mereu în contact cu entitățile puternice care ne vor ajuta pe “noi” contra “lor”.

Bătălia de Bouvines de Horace VERNET

Ideea că există o singură putere supremă în lume căreia îi pasă de toată lumea în mod egal, a fost foarte dificil de acceptat și înțeles chiar şi pentru creștini și musulmani. În consecință, creștinismul a proclamat public că există doar un singur Dumnezeu și că nimeni să nu se închine altor dumnezei și în același timp a creat un întreg panteon de sfinți. Oamenii au început să se închine la o mulțime de sfinți creștini diferiţi, la fel cum înainte se închinau la zeităţi diferite. În Evul Mediu, chiar și în zilele noastre într-o anumită măsură, fiecare regat creștin și stat are propriul sfânt protector, care-l ajută să depășească dificultăți și să câștige războaie, chiar războaie împotriva altor țări creștine. Anglia, de exemplu, a fost și este protejată de Sfântul Gheorghe. Scoția este ajutată de un sfânt diferit, Sfântul Andrei.

Sfânta APOLLONIA, Francisco DE Zurbaran

Ungaria este ajutat de Sfântul Ștefan și Franța de Sfântul Martin.Când regii Angliei și Franței se războiau în Evul Mediu, credeau fiecare că Sfântul Martin îi ajută pe francezi și Sfântul Gheorghe pe englezi, la fel ca zeităţile antice. Nu numai țări, ci şi orașe, profesii și chiar boli, fiecare avea propriul sfânt protector. Sfântul protector al oraşului Milano din Italia este Sfântul Ambrozie, al Veneției este Sfântul Marcu. Sfântul Florian a fost patronul spiritual al hornarilor, în timp ce Sfântul evanghelist Matei avea sub patronaj pe vameși. Sfântul Agathius era invocat la dureri de cap și Sfânta Apollonia în cazul durerilor de dinţi. Sfinții creștini nu numai că seamănă cu vechile zeităţi politeiste, dar de cele mai multe ori sunt exact aceleași zei deghizaţi. Zeița stăpână a Irlandei celtice era înainte de creștinism zeița Brigid. După ce Irlanda a fost convertită la creștinism, oamenii au continuat să i se închine aşa că i-au schimbat pur și simplu numele și povestea. Au botezat-o la creștinism și a devenit Sfânta catolică Brigid. Chiar şi în zilele noastre, sfânta cea mai adorată în Irlanda catolică este Sfânta Brigid, descendenta directă a zeiței politeiste. Astfel, politeismul a dat naștere la monoteism și, chiar dacă monoteismul s-a întors patricid împotriva sa și a încercat să-l distrugă, politeismul a continuat să supraviețuiască în interiorul monoteismului prin profeții și credințe. Simultan, politeismul nu a dat naștere doar la religii monoteiste, dar de asemenea, la religii dualiste.

Dualismul și problema răului

John Steinbeck La răsărit de Eden (CREDIT - RJGEIB.COM)

Religiile dualiste susţin existența a două puteri opuse, binele și răul, care luptă pentru controlul asupra lumii. Spre deosebire de monoteism, dualismul consideră că răul este o putere independentă, care nu este creată de Dumnezeul bun și nu este subordonată lui. Dualismul descrie întreaga lume ca un teren de luptă între aceste două forțe, binele și răul. Tot ceea ce se întâmplă în lume este parte a acestei lupte. Dualismul este o viziune foarte atrăgătoare asupra lumii pentru că oferă un răspuns simplu şi concis la una dintre problemele fundamentale ale gândirii umane, problema răului. Problema răului este o problemă filosofică și emoțională fundamentală. De ce există rău în lume? De ce există atât de multă suferință? De ce se întâmplă atât de multe lucruri rele, chiar oamenilor buni? De ce suferă oamenii buni?

Pentru monoteiști, problema răului este extrem de dificilă. Monoteiștii trebuie să presteze nişte acrobaţii intelectuale ameţitoare pentru a explica modul în care Dumnezeul lor bun, atotcunoscător şi atotputernic permite atât de multă suferință în lume. Dacă Dumnezeu este atât de bun, și cunoaşte totul și poate face orice, cum de îngăduie atât de multe războaie, epidemii, sărăcie și durere în lume?

Ciuma neagră

Un răspuns binecunoscut al monoteiștilor este că aceasta este modul prin care Dumnezeu permite manifestarea liberului arbitru al omului. În cazul în care nu ar exista deloc rău în lume, oamenii nu ar putea alege între bine și rău, și prin urmare, nu şi-ar putea manifesta liber voința. Este unul din trucurile intelectuale folosite de monoteiști pentru a lămuri problema răului. Acest răspuns ridică însă imediat o serie de probleme și întrebări noi. Liberul arbitru permite oamenilor să aleagă între bine și rău, iar unii dintre ei aleg răul. Conform logicii monoteiste, aceştia sunt pedepsiți în iad pentru totdeauna. Se poate pune însă întrebarea, dacă Dumnezeu știa dinainte că cineva îşi va folosi liberul arbitru pentru a alege răul, și ca urmare va fi pedepsit prin torturi veșnice în iad, de ce a mai făurit Dumnezeu această persoană păcătoasă? Teologii monoteişti au scris nenumărate cărți pentru a răspunde la astfel de întrebări dificile. Unii găsesc răspunsuri lor convingătoare, alţii nu. Cu ce toată lumea poate fi însă de acord este faptul că monoteiștii au o provocare majoră în problema răului, cum să explice cum un Dumnezeu bun și atotputernic permite atât de multă suferință în lume.

Pentru dualiști, problema răului este ușor de rezolvat. Relele se întâmplă chiar la cei buni pentru că lumea nu este guvernată în totalitate de o zeitate atotcunoscătoare, atotputernică și complet bună. Există încă o putere negativă independentă în lume, iar această putere aduce toate relele, este o explicație foarte ușoară. Această explicație este atât de simplă și convingătoare, încât monoteiștii tind să o adopte şi ei. Creștini nenumăraţi, musulmani, evrei de-a lungul generațiilor au crezut în existența unei forțe foarte puternice a răului, pe care creștinii o numesc Diavolul, sau Satana. Potrivit credinței comune, forța răului poate acționa independent de Dumnezeu, și se poate chiar revolta și lupta împotriva lui Dumnezeu. Credincioşii au mers atât de departe încât să-și imagineze că Dumnezeul lor bun, chiar dacă este atotputernic și atoateștiutor, are nevoie de ajutorul lor în lupta împotriva răului. Este ilogic! Cum poate un monoteist adera la astfel de convingeri dualiste? Dacă credeți în existența unui singur Dumnezeu atotputernic, atunci nu puteţi crede simultan în existența unei puteri rele independente care lucrează împotriva lui Dumnezeu. Dacă este așa, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Totuși, oamenii au o capacitate uimitoare de accepta contradicții, de a crede două lucruri care sunt logic şi reciproc contradictorii (disonanţă cognitivă n.t.) . Ca atare nu trebuie să ne surprindă că milioane de creștini evlavioși, musulmani și evrei reușesc să creadă atât într-un zeu atotputernic omnipotent cât și într-un diavol independent sau Satana. Aceasta este atractivitatea credinței dualiste în două puteri opuse.

(CREDIT EVILHOW.COM)

Dualistmul are şi el neajunsuri, lucruri care sunt greu de explicat. Este adevărat, dualismul oferă o soluție simplă la problema răului, dar nu răspunde prea bine la o altă problemă mare a filozofiei umane, problema legilor lumii. Dacă există două puteri opuse în lume, una bună și una rea, atunci cine a făcut legile care guvernează lupta dintre ele? Două state rivale, să zicem India și Pakistan, pot lupta unul contra altuia cu tancuri, bombe și rachete pentru că India și Pakistanul există amândouă în timp și spațiu, și ambele state folosesc şi se supun acelorași legi fizice. O rachetă lansată de pe sol pakistanez poate lovi ţinte în interiorul teritoriului indian, deoarece aceleași legi fizice se aplică ambelor țări. Legile nu au fost reglementate nici de guvernul indian, nici de cel din Pakistan. Atunci când binele luptă împotriva răului, căror legi se supun ambele puteri şi cine a creat aceste legi? Întrebarea dă dualiștilor bătăi de cap serioase.

Dualiștii au deci dificultăţi pentru problema legilor universale, dar nu în problema răului, iar monoteiștii pot explica foarte bine problema legilor universale. E ușor de explicat ordinea lumii când avem doar un singur Dumnezeu, care a făcut legile şi care guvernează întregul univers. Dar ei au o problemă mare în a explica problema răului. Există, paradoxal, o soluţie logică la acest puzzle, care rezolvă atât problema legilor cât și problema răului, simultan. Şi anume a susține că există un singur Dumnezeu atotputernic, care a creat întregul univers și este un Dumnezeu rău. Pentru că dacă e doar un singur Dumnezeu, aceasta explică legile lumii, și pentru că divinitatea este rea, acest lucru explică şi de ce există atât de multă suferință în lume. Dar nimeni în istorie a îndrăznit să susţină așa ceva, chiar dacă e o soluţie raţional corectă,. Nici o religie nu îmbrățișează această convingere specială.

Dualismul în zilele noastre

Legile Vechiului Testament

Așa cum monoteismul include iudaism, creștinism, islam, și fiecare religie este la rândul ei împărțită în secte diferite, au existat pe parcursul timpului mai multe religii dualiste. De exemplu zoroastrismul, maniheismul și gnosticismul, care au înflorit de-a lungul a multor secole și au fost religiile dominante în mare parte din Orientul Mijlociu, Asia Centrală din aproximativ 500 î.Hr. până în 500 d.Hr. În cele din urmă însă, în marea luptă dintre monoteism și dualism, monoteismul a câștigat și dualismul aproape a dispărut.

În prezent, mai există doar câteva comunități dualiste care supraviețuiesc în India și Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, dualismul este important, deoarece același lucru care s-a întâmplat cu politeismul, s-a întâmplat şi cu dualismul. Chiar dacă religiile dualiste ca atare au dispărut, ideile și credințele lor au devenit parte integrantă a iudaismului, creștinismului și islamului. Religiile monoteiste au multe convingeri care sunt dualiste ca origine, atât ca mesaj cât şi în sine. De exemplu, credința dualistă într-o zeitate negativă care luptă împotriva unui Dumnezeu bun nu se găseşte nicăieri în Vechiul Testament. Acesta a infiltrat iudaismul, creștinismul și islamul sub forma lui Satana și a adus cu sine credinţa că oamenii ar trebui să-şi ajute Dumnezeul lor bun în lupta împotriva dușmanilor săi.

Scenă din SIYER-am NEBI- descriind MUHAMMAD AT BADR. (CREDIT - NEWWORLDENCYCLOPEDIA.ORG/)

Această credință a inspirat jihaduri și cruciadele și așa mai departe. Într-o religie monoteistă pură, nevoia de cruciade sau jihaduri este absurdă. Dacă Dumnezeu este atotputernic, știe totul, atunci poate face orice doreşte şi nu are nevoie de ajutor de la oameni în câștigarea unui război. Dacă Dumnezeu vrea ca Țara Sfântă să aparțină creștinilor atunci trebuie doar să pocnească din degete, nu are nevoie de cruciadă. Războiul sfânt din monoteism este nu are sens. Atât de multe convingeri dualiste au fost preluate de monoteism, inclusiv ideea de a duce un război sfânt pentru a-l ajuta pe bunul Dumnezeu în lupta contra dușmanilor.

Ultima idee mare dualistă care a pătruns în monoteism a fost credința în rai și iad. Raiul unui Dumnezeu bun și iadul unui demon al răului este încă un concept dualist. Nu e nici urmă de aceste idei în Vechiul Testament. Vechiul Testament nu spune nicăieri că sufletele oamenilor continuă să trăiască după ce mor, că părăsesc corpul ca să ajungă în rai sau iad. Nu e scris nicăieri că după moarte, sufletul lui Moise, Avraam sau Isaac a părăsit corpul și a ajuns în rai, sau că sufletul vreunui faraon rău a părăsit corpul și a ajuns în iad. Ideile acestea nu au nici un sens din punct de vedere monoteist. Au pătruns în monoteism din surse dualiste și au devenit apoi parte integrantă în ceea ce majoritatea oamenilor consideră a fi punctul de vedere creștin sau musulman monoteist asupra lumii. Monoteismul este deci un amestec, un amalgam de credinţe monoteiste, dualiste, politeiste și moșteniri animiste, care în mod constant se influențează și se schimbă reciproc. Ele coexista sub o mare umbrelă divină. Creștinul obişnuit crede în dumnezeul său monoteist, dar de asemenea în diavolul dualist, în sfinţii politeişti și în fantomele și demonii animişti.

Religiile discutate de dr. Harari până acum: politeism, monoteism, dualism au toate diferențe între ele. Pe de altă parte ele sunt, de asemenea, asemanatoare una cu alta, în modul în care se concentrează pe credința în divinităţi şi zei, unul, doi sau mai mulţi zei, dar zeii sau divinitatea sunt totdeauna centrale. Acest aspect poate părea evident pentru occidentali, dar istoria religioasă a lumii nu se reduce la istoria zeilor şi divinităţilor. În timpul primului mileniu î.Hr. lumea a fost martora răspândirii unor alte feluri de religii care nu au dat nici o importanță divinităţii.

Religii fără divinităţi

Naşterea lui Gautama Buddha

Pe parcursul primului mileniu î.Hr., sisteme religioase alternative au început să se răspândească în spaţiul afro-asiatic. Noii veniți era religii cum era Jainismul și budismul în India, taoismul și confucianismul în China, precum și stoicism, cinismul, şi epicureismului în Marea Mediterană. Aceste religii erau indiferente faţă de divinităţi. Ele afirmau că ordinea supra-umană care conduce lumea este un produs al legilor naturale și nu al unor capricii divine. Unele dintre aceste religii au continuat să creadă în existența zeilor, dar zeii lor erau supuşi legilor naturii la fel de mult ca şi oamenii, animalele sau plantele. Zeii aveau propria nișă în cadrul ecosistemului la fel ca elefanții sau aricii. Ei nu puteau schimba legile naturii, la fel cum nu o poate face nici elefantul sau ariciul.

IEȘIREA Siddhartha (CREDIT -

Un exemplu de prim ordin al acestor religii ale legilor naturale este budismul, care a fost probabil cea mai importantă dintre religiile vechi a legilor naturale. Budismul este încă una dintre cele mai importante credințe ale lumii. Figura centrală a budismului nu este vreun Dumnezeu, ci o ființă umană, Siddhartha Gautama. Conform tradiției budiste, Gautama a fost moștenitorul unui mic regat din munții Himalaya în nordul Indiei aproximativ în anul 500 î.Hr. Tânărul prinț era profund impresionat de suferința pe care o vedea în jur în regatul său, precum și în lume în general. El a văzut că toată lumea suferă, bărbați și femei, copii și bătrâni, nu doar în urma catastrofelor accidentale, cum erau războiul sau ciuma, dar ei suferă în mod constant, măcinaţi de neliniști, frustrări și nemulțumiri, toate acestea păreau a fi o parte inseparabilă a condiției umane. Chiar dacă am pune capăt tuturor războaielor și bolilor, oamenii vor suferi în continuare de neliniști și nemulțumiri. Gautama a văzut că oamenii caută mereu bogăție, putere și cunoștințe noi, dobândesc multe posesiuni, nasc fii și fiice, construiesc case și palate, dar indiferent de ce ar realiza, oamenii nu sunt niciodată mulţumiţi. Cei care trăiesc în sărăcie visează natural să fie bogaţi. Cei care câștigă un milion vor două milioane. Cei care au două milioane visează să dobândească 10 milioane. Chiar şi cei bogaţi si faimoşi, cum era propria familie regală, erau rareori împliniţi. Erau prea împovăraţi de griji și frământări fără sfârşit, care nu încetau până când boala, bătrânețea și moartea pun capăt vieţii. După aceea, tot ce a fost dobândit de-a lungul vieţii dispare ca un fum. Viața îi părea lui Gautama un soi de cursă de șobolani zadarnică. Trebuia găsit un alt mod de viaţă.

Conform tradiției budiste, când Gautama a împlinit 29 de ani, el a decis că răspunsul la această întrebare este cel mai important lucru din viața sa. El a părăsit în mijlocul nopții regatul. S-a strecurat din palat, a lăsat în urmă familia, bunurile și regatul său. A calatorit ca un vagabond fără adăpost prin întreaga Indie, căutând o cale de eliberare din suferință. Nu numai din războaie și boală, dar din toate nemulțumirile, neliniștile și frustrările. Gautama a petrecut șase ani meditând asupra esenței, cauzelor și posibilelor soluţii la suferinţă.

ascetul Bodhisatta Gotama

El a realizat că suferința nu este cauzată de avere, boală, nedreptate socială sau capricii divine, ci de comportamentul propriei minţi. Revelaţia majoră a lui Gautama a fost că, orice ar experimenta mintea, ea reacționează aproape întotdeauna cu dorinţe şi pofte noi care aduc nemulțumire. Când mintea experimentează ceva neplăcut, cum ar fi durere, își dorește să scape de ea. Când mintea experimentează ceva plăcut, tânjește ca plăcerea să dureze și să se intensifice. Prin urmare, mintea este întotdeauna nemulțumită și agitată, deoarece doreşte mereu ceva mai mult. Acest lucru este evident pentru lucruri neplăcute, cum este durerea, ne-am dori natural să scăpăm de ea. Cu toate acestea, chiar atunci când experimentăm lucruri plăcute, conform constatărilor lui Gautama, noi nu suntem niciodată mulţumiţi. Ne temem ori că plăcerea ar putea să dispară, ori sperăm că plăcerea se va intensifica. Spre exemplu, oamenii care visează de ani de zile la marea iubire, atunci când o găsesc în cele din urmă sunt rareori complet multumiţi. Unii se tem că ar putea-o pierde, alții cred că ar putea poate găsi ceva mai bun. Unii sunt măcinaţi de ambele nemulțumiri.

Meditația budistă

Divinităţi grandioase ne pot iubi sau să ne ude câmpurile. Instituții sociale ne pot oferi dreptate sau îngrijirea sănătății. Coincidențe ne pot transforma în milionari. Nici unul din aceste lucruri nu poate însă schimba caracteristicile de bază ale minții. Chiar cei mai bogaţi și mai puternici dintre noi nu sunt niciodată mulțumiți, fug fără oprire de experiențe neplăcute.

Gautama a înţeles că există o metodă de a scăpa din acest cerc vicios, în care oamenii sunt prizonieri. Dacă atunci când mintea experimentează ceva, plăcut sau neplăcut, ea înțelege și acceptă pur și simplu lucrurile așa cum sunt, atunci nu se creează nici o suferință. Dacă vă confruntați cu tristețe şi nu vă doriţi ca ea să dispară, veți continua să simțiţi tristețe, dar nu veţi mai suferi. Poate exista o învăţătură specială, înțelegere în tristețe. Dacă vă confruntați cu bucurie, fără a dori ca bucuria să continue și să se intensifice, veți continua să simțiţi bucuria dar fără a vă pierde mintea. Puteți fi complet mulțumit cu bucuria pe care o trăiţi, indiferent de gradul ei.

calea sigură spre NIRVANA

Gautama a propus un set de tehnici de meditație care instruiesc mintea să experimenteze realitatea aşa cum este ea, fără a dori ceva diferit sau mai mult. Practicile meditative antrenează mintea să concentreze toată atenția asupra întrebării “ce experimentez eu acum cu adevarat?” și nu la “ce aş experimenta eu mai degrabă” în schimb? Este foarte dificil să se atingă această stare de spirit, dar nu imposibil.

Gautama bazează meditaţia pe un set de reguli etice pentru ca oamenii să se concentreze mai uşor pe experimentarea prezentului, evitând în același timp alunecarea minţii spre fantezii, pofte sau frici. Gautama şi-a îndemnat adepții să evite omuciderea, sexul promiscuu și furtul. Nu pentru că vreun zeu mare ar interzice-o, ci pentru că astfel de acte nasc poftă de putere, plăcere senzuală și dorinţa de îmbogăţire. Când flăcările dorinţei sunt complet stinse, dorinţa este înlocuită cu o stare perfectă de liniște şi mulțumire, numită în budism nirvana. Sensul literal al cuvântului "nirvana" este stingerea focului. Stingerea incendiului dorinţelor care ard tot timpul pe scena minţii și creează nemulțumiri și mizerie. Potrivit idealului budist, cel care a reușit să obțină Nirvana este eliberat pe deplin de toată suferința. El trăieşte realitatea cu cea mai mare claritate, fără fantezii sau iluzii. El mai poate încă trăi neplăceri sau dureri, dar astfel de experiențe nu îi mai provoacă suferință, pentru că nu mai există dorinţa ca durerea sau neplăcerile să plece. O persoană care nu tânjeşte după ceva nu poate suferi.

Gautama Buddha

Conform tradiției budiste, Gautama a reușit să atingă nirvana și a fost complet eliberat de orice suferință, de de acum încolo el a fost cunoscut sub numele de Buddha. Sensul cuvântului Buddha este cel iluminat. Buddha, după eliberarea din suferință și-a petrecut restul vieții explicând descoperirea sa altora, astfel încât toată lumea să poată fi eliberată de suferință. El încapsulează învățătura sa într-o singură regulă care spune că suferința apare din dorinţă. Singurul mod de a fi eliberat pe deplin de suferință este eliberarea deplină de dorinţe. Singurul mod de a fi eliberat de dorinţe este de a instrui mintea să experimenteze realitatea aşa cum este ea, fără dorinţa ca realitatea să fie altcumva. Această lege, cunoscută în budism ca Dharma sau Dhamma, este văzută de budiști ca o lege universală a naturii. Suferinţa însoţeşte mereu dorinţa, la fel cum în fizica modernă E egal mc la pătrat. Aceasta este o lege a naturii și budiștii fac această credinţă centrul tuturor activităților lor.

Credința în divinităţi are o importanță minoră la budişti. Principiul de bază al religiilor monoteiste spune: Dumnezeu există, ce vrea el de la mine? Principiul budismului spune: există suferință, cum pot să mă eliberez de ea? Budismul nu neagă existența zeilor, ei sunt adesea descrişi în filosofia budistă, în povești cu entităţi care pot aduce ploaia sau victoria în război, dar ele nu au nici o influență asupra legilor naturii. Suferința și fericirea sunt rezultatul unor legi naturale care lucrează pe deplin independent faţă de zei. Dacă mintea unei persoane este liberă de orice dorință, nici un dumnezeu din univers nu-l poate face pe acest om să sufere. În schimb, odată ce dorinţa apare, toți dumnezeii din univers combinaţi nu pot salva persoana de la suferință, pentru că poftele şi dorinţele duc în mod inevitabil la suferință. Cel puțin aceasta este teoria budistă.

BRAHMA, Vishnu și SHIVA CU consoartele lor. (CREDIT - Wikimedia)

Cu toate acestea, la fel ca religiile monoteiste, religiile legilor naturale pre-moderne, cum a fost budismul, nu au să se elibereze complet de închinarea la diverşi zei. Budismul a recunoscut existența zeilor și eficacitatea lor de în aducerea ploii, victoriei în război, leac pentru boli și așa mai departe. Budismul a spus oamenilor că ei ar trebui să urmărească scopul final al eliberării complete de suferință și nu să se mulţumească cu scopuri mai mici, cum ar fi prosperitate economică sau putere politică. Cu toate acestea, 99% din budiști nu au obținut nirvana, și chiar dacă speră ca într-o zi, poate într-o viață viitoare, să fie complet eliberaţi de suferință, ei îşi dedică cea mai mare a vieții exercitând activităţi lumești. Cei mai mulţi budiști au continuat să adore zeii de cult, cum ar fi zeii hinduşi din India, zeii Bon din Tibet, zeii Shinto în Japonia, precum şi numeroase zeităţi și sfinți budişti. Aceasta a caracterizat toate religiile tradiționale ale legilor naturale, nu numai budismul, de asemenea taoismul și jainismul și altele. Chiar dacă, în teorie, ei au dat puțină atenţie zeilor, în practică închinarea la zei variaţi a continuat să fie de importanță considerabilă.

Epoca modernă

Secera şi ciocanul

Odată cu venirea epocii moderne divinităţile au pierdut din putere și importanță. Şubrezirea nu a însemnat dispariția religiei pentru că religia și divinitatea sunt lucruri foarte diferite. Când divinitatea a devenit mai puțin importantă, religiile legilor naturale au fost în cele din urmă eliberate de cultul lor. Nu religiile vechi, ca budismul sau taoismul, ci o serie de noi religii ale legilor naturale, apărute în ultimii 300 ani și care au devenit extrem de importante în lumea modernă. Ultimii 300 de ani sunt adesea descrişi ca o epocă de avans a secularismului, în care religia a avut din ce în ce mai puţină importanță și centralitate. Dacă vorbim despre religii care se concentrează pe închinarea la divinităţi, atunci acest lucru este într-o mare măsură corect. Divinităţile au devenit tot mai puțin importante în ultimele câteva secole. Dacă luăm în considerare religiile legilor naturale, atunci epoca modernă este scena unei fervori religioase intense, eforturi misionare de neegalat și cele mai sângeroase războaie religioase din istorie.

Epoca modernă a asistat la naşterea unui număr de religii ale legilor naturale: liberalism, comunism, capitalism, naționalism, și nazism. Preferăm să le numim ideologii, dar diferenţa este doar una semantică. Dacă o religie este un sistem de norme și valori umane întemeiate pe credința într-o ordine supraumană , atunci comunismul nu este mai puțin o religie decât Islamul. Islamul vede legile ordinii universale ca provenind de la o divinitate care a creat universul, în timp ce comunismul nu crede în nici un fel de zei. Credința în Dumnezeu nu este esențială pentru religie. Budismul în forma sa pură acordă puțină importanță zeilor, dar este clasificat ca o religie. Ca şi budiștii, comuniștii cred într-o ordine supra-umană a legilor naturale imuabile care guvernează lumea și care ar trebui să ghideze acțiunile umane. Întrucât budiștii cred că legea naturii a fost descoperit de Siddhartha Gautama, comuniștii cred că legea naturii a fost descoperită de Karl Marx, Friedrich Engels, și Vladimir Ilici Lenin.

un portret al lui Karl Marx. (WIKIMEDIA.ORG)

Ca și alte religii, comunismul a avut scripturi sfinte și cărți profetice, cum ar fi Das Kapital a lui Karl Marx, care a prezis că istoria se va încheia în curând cu victoria inevitabilă a proletariatului asupra sistemului capitalist. Comunismul a avut sărbători și festivaluri, cum ar fi 1 mai, aniversarea revoluției bolșevice din Rusia. Comunismul a avut teologi adepţi la dialectica marxistă și fiecare unitate din armata roșie sovietică avea un capelan numit comisar, care monitoriza evlavia și convingerile soldaților și ofițerilor. Comunismul a avut, de asemenea, munți și pereți sfinţi și chiar erezii, cum ar fi troțkismul care a fost considerată o erezie teribilă în Uniunea Sovietică. Comunismul a fost o religie fanatică, misionară. Potrivit ideologiei comuniste, un comunist devotat adevărat nu poate fi în același timp creștin sau budist, și era de așteptat ca el să răspândească cuvântul adevărat, Evanghelia lui Marx și Lenin, chiar cu prețul propriei sale vieţi.

Nu orice credință într-o ordine supra-umană este o religie. De exemplu, teoria relativității crede într-o ordine supra-umană pe care nu oamenii au inventat-o și nu se poate schimba la voință, dar nu este o religie. Nu există norme umane și a valori care să se întemeieze pe ea. Nimeni nu spune că e greșit să omori sau să furi, pentru că încalcă teoria relativității. În schimb, nu orice sistem de norme și valori umane este o religie. Fotbalul nu este o religie, deoarece nimeni nu susține că legile fotbalului reflectă porunci supraomenești. Islamul, Budismul și comunismul sunt religii, deoarece sunt ambele sisteme de norme și valori umane care sunt fondate pe o credință într-o ordine supraomenească.

Albert Einstein (DAVINCIINSTITUTE.COM)

Să notăm diferența dintre suprauman și supranatural. Legea budistă a naturii și legile marxiste ale istoriei sunt supraumane, deoarece nu au fost legiferate de oameni, iar oamenii nu le pot schimba. Ele nu sunt supranaturale, nu sunt în afara naturii. În ciuda acestor explicații unii dintre voi se pot simţi inconfortabil cu întregul raționament. Dacă vă face să vă simțiţi mai bine puteţi considera comunismul o ideologie și nu o religie, nu contează, e doar semantică. Putem împărți credinţele în religii centrate pe credința în deităţi și ideologii care nu au zei și pretind să se bazeze pe legile naturale. Ceea ce este esențial este însă să realizăm că ideologiile moderne funcționează într-o mare măsură ca o religie tradițională. Ele dau legitimitate supra-umană normelor și valorilor umane.

Religiile umaniste

DA VINCI VITRUVE LUC VIATOUR (CREDIT -

Dintre toate ideologiile și religiile care au apărut în epoca modernă, cele mai importante sunt cele umaniste sau religiile umaniste. Acestea au trecut de la închinarea la deităţi la închinarea la omenirea în sine. Astăzi, ele sunt forma de religie dominantă în lume.

Religiile umaniste venerează umanitatea sau mai corect, pe Homo sapiens. Umanismul este credința că Homo sapiens are un caracter unic și sacru care este fundamental diferit de natura tuturor celorlalte animale, plante și fenomene din Univers.

Umaniștii cred că natura unică a lui Homo sapiens este cel mai important lucru din lume și determină sensul a tot ce se întâmplă în univers. Binele suprem este binele lui Homo sapiens, restul lumii și toate celelalte ființe există numai spre beneficiul acestei specii unice. Toţi umaniştii venerează omenirea, dar nu sunt de acord cu privire la definiţia umanității.

Umanismului s-a rupt în trei secte principale rivale care luptă pentru definiția exactă a omenirii la fel cum sectele creștine luptau pentru definiția exactă a lui Dumnezeu, toate credeau în Dumnezeu, dar pur si simplu nu se puteau pune de acord cu privire la ce este el. Umaniştii cred în umanitate, dar nu sunt pur și simplu de acord cu ce este de fapt omenirea.

1. Umanismul liberal

ceainicul lui Russell.

Astazi, cel mai important sectă umanistă este Umanismul liberal care crede că umanitatea este o calitate a oamenilor, că există o natură sacră a umanităţii care rezidă în fiecare Homo sapiens individual. Prin urmare, valoarea supremă a lumii este libertatea indivizilor. Acesta este motivul pentru care liberalismul este numit aşa deoarece sfințește libertatea indivizilor. Miezul fiecărui individ este ceea ce dă sens lumii și este sursa întregii autorităţi etice și politice. Ori de câte ori întâlnim o dilemă etică sau politică ar trebui să ne uităm în interiorul nostru, și să ascultăm vocea noastră interioară, vocea umanităţii. Poruncile principale ale umanismului liberal sunt menite să protejeze libertatea și sfințenia acestui individ şi vocea interioară împotriva oricăror intruziuni din exterior și împotriva efectelor nocive. Aceste porunci sunt cunoscute ca drepturile omului. Chiar dacă Umanismul Liberal sfințește omul, el nu neagă existența lui Dumnezeu. Se bazează pe credințe tradiționale monoteiste, credința liberală în natura liberă și sacră a fiecărui om în parte este o moștenire directă a credinței creștine tradiționale în sufletul individual liber și etern. Fără credinţa în sufletul etern și într-un dumnezeu creator, explicaţia liberalilor ce este atât de special la sapiens devine penibilă.

2. Umanismul socialist

(CREDIT - SECULARPOST.NET)

A doua sectă ca importanţă este umanismul socialist sau socialismul. Socialiștii cred că omenirea este colectivă și nu individualistă. Socialiștii venerează nu vocea interioară a fiecărui individ, ci specia Homo sapiens ca un întreg. Umanismul liberal urmărește cât mai multă libertate posibilă pentru individ, socialismul caută egalitate între toți oamenii. Potrivit socialismului, inegalitatea este cea mai mare erezie împotriva sanctităţii umanităţii, pentru că privilegiile şi inegalitatea oamenilor oamenilor contravine esenței lor universale comună. De exemplu, atunci când bogații dobândesc privilegii, ele sunt luate de la cei săraci, înseamnă că banii valorează mai mult decât esența universală a tuturor oamenilor care este similară pentru toată lumea, bogați și săraci deopotrivă. La fel ca şi Umanismul liberal, Umanismul socialist, dacă ne uităm cu atenție, este construit pe fundaţii monoteiste. Așa cum monoteismul este construit pe fundaţii politeiste, aşa sunt şi noile religii moderne. Nimic nu este însă complet pierdut. Monoteismul este încă acolo şi stă la baza cel puțin a unora dintre noile secte umaniste. Ideea că toți oamenii sunt egali este o moștenire de la convingerea monoteistă că toate sufletele sunt egale în fața lui Dumnezeu.

3. Umanismul evoluţionar

Singura sectă umanistă care a reușit să se rupă de monoteismul tradițional este umanismul evolutiv. Cei mai cunoscuţi reprezentanții ai umanismului evoluţionar au fost naziștii. Noi nu-i considerăm pe naziști ca fiind umanişti, dar ei credeau de fapt în sfințenia umanității. Ce distinge naziștii de alte secte umaniste este că au avut o altă definiție pentru umanitate decât liberalii și socialiștii. Naziștii au fost profund influențaţi de teoria evoluției. Spre deosebire de alţi umaniştii, naziștii credeau că omenirea nu este ceva universal, etern și neschimbător. Ei credeau că umanitatea este o specie de animal care poate evolua sau degenera în conformitate cu teoria evoluției.

Beger la efectuarea de studii antropometrice. (CREDIT - Wikimedia)

Principala ambiție a naziștilor a fost de a proteja omenirea de la dispariție și să încurajeze progresul spre supra-oameni. Ei erau convinşi că rasa ariană este cea mai avansată formă umană care ar trebui să fie hrănită, promovată și protejată. Homo sapiens degenerat, cum erau evreii, homosexualii și bolnavii mintal, trebuiau puşi în carantină și chiar exterminați. Naziștii au explicat că Homo sapiens a apărut atunci când o populație superioară a oamenilor vechi a evoluat și alte populații inferioare, cum ar fi Neanderthal, a dispărut. Aceste populații diferite au fost la început rase diferite, dar s-au dezvoltat independent de-a lungul drumului lor evolutiv, una a dispărut și cealaltă a devenit Homo sapiens. Acest lucru se poate foarte bine întâmpla din nou. Potrivit naziștilor, Homo sapiens era deja împărțit în mai multe rase distincte, fiecare cu calitățile sale unice. Una dintre acestea, rasa ariană, avea cele mai bune calități, raționalism, frumusețe, diligență, integritate și așa mai departe. Rasa ariană avea potenţialul de a transforma oamenii în supraoameni. Alte rase erau neanderthalienii zilelor noastre, posedau calități inferioare.

În ultimele decenii, biologii au dovedit că teoria rasială nazistă este un nonsens. În special, cercetarea genetică efectuată după 1945 a demonstrat că diferențele între rase şi populații umane sunt mult, mult mai mici decât postulau naziștii. Aceste concluzii sunt însă relativ noi. Având în vedere stadiul cunoștințelor științifice din anii 1930, convingerile naziste sunau rezonabil pentru mulți oameni, nu numai din Germania, ci de peste tot în lume. Existența diferitelor rase umane, superioritatea rasei albe asupra tuturor celorlalte rase, precum și necesitatea de a proteja și cultiva rasa superioară era răspândită pe scară largă în toate ţările occidentale. Între anii 1920 și 1930, oamenii de știință ai celor mai prestigioase universități occidentale au folosit argumente științifice şi au publicat studii care dovedeau că membrii rasei albe erau într-adevăr mai inteligenţi, mai etici și mai pricepuţi decât africanii sau indienii. Politicieni de la Washington, Londra, Canberra și așa mai departe considerau că este menirea lor să prevină degenerarea rasei albe. De exemplu prin limitarea imigrației în SUA sau în Australia a oamenilor din țări inferioare precum China sau chiar Italia.

(CREDIT - JEWISHVIRTUALLIBRARY.ORG)

Naziștii nu urau umanitatea, nu erau anti-umaniști. Ei au luptat contra Umanismului Liberal, socialismului și a drepturilor omului tocmai pentru că admirau umanitatea și credeau că este cel mai important lucru din lume. Naziștii credeau în potențialul speciei umane de a evolua în supraoameni. Urmând logica de evoluție darwinistă, aceștia susțineau că trebuie să li se permită ca prin selecția naturală să elimine indivizii improprii și să-i lase pe cei mai adaptaţi să supraviețuiască și să se reproducă. Ajutându-i pe cei slabi și nepotriviți, liberalismul și socialismul subminau selecția naturală. Ele nu numai că permiteau celor slabi să supraviețuiască, ci le dădeau de fapt șanse egale pentru a se reproduce. Într-o astfel de lume liberală sau socialistă, oamenii cei mai adaptaţi se vor îneca în mod inevitabil într-o mare de degenerați. Omenirea ar deveni tot mai slabă cu fiecare generație și acest lucru ar duce la dispariția ei. Afișele de propagandă naziste ilustrau acest lucru. Ele aratau rasa ariană pură și rasele încrucișate, un amestec între rasa ariană şi alte rase. Afişele confirmă nu numai ideologia nazistă despre biologie, ci și admirația nazistă pentru corpul uman și teama că amestecul raselor degenerate cu rasa ariană superioară ar putea polua umanitatea.

sculptor GERMANIA (CREDIT YADVASHEM.ORG )

Avem aici este un desen animat nazist care-l prezintă pe Hitler ca pe un sculptor care creează supraoameni. Să notăm nu numai idealul de supraoameni, dar, de asemenea glorificarea erotică a corpului uman. Oamenii care au desenat acest afiş credeau în acest ideal, admirau cu adevărat umanitatea.

Viitorul Umanismului evoluţionar este neclar. Pentru 60 de ani de la sfârșitul celui de-al 2-lea război mondial după înfrângerea nazismului, a lega Umanismul de evoluție a devenit subiect tabu, la fel ca şi utilizarea metodelor biologice pentru a upgrada Homo sapiens într-un fel de supra-oameni. Lucrurile se schimbă însă și astfel de proiecte biologice sunt din ce în ce mai populare. Nimeni nu vorbește despre exterminarea celor slabi sau uciderea oamenilor inferiori cum au făcut naziștii, dar tot mai mulți oameni preconizează utilizarea cunoștințelor noastre tot mai avansate de biologie umana şi genetică pentru a crea supra-oameni.

În același timp, în timp ce Umanismul Evoluţionar este pe cale de a redeveni popular, o prăpastie uriașă se deschide între credințele Umanismului Liberal şi cele mai recente descoperiri ale oamenilor de știință. O prăpastie care devine tot mai greu de ignorat. Politica liberală și sistemele judiciare se întemeiază pe credința că fiecare individ are un caracter interior sacru, indivizibil și imuabil, care dă sens întregii lumi și care este sursa întregii autorităţi etice și politice. Această idee este o reîncarnare a credinței creștine tradiționale într-un suflet liber și etern care se presupune că se află în fiecare dintre noi.

De-a lungul ultimilor 200 de ani, stiinţele vieţii au subminat complet această credință creștină. Oamenii de stiinta care studiază mecanismele interne ale organismului uman nu au gasit nici un suflet. Comportamentul uman, în conformitate cu stiinţele vieţii, este determinat de hormoni şi genetică și așa mai departe, nu de un suflet cu voință liberă. Specia umană, Homo sapiens, este foarte similară cu alte animale, cum ar fi cimpanzei, lupi și furnici în comportament. Sistemele noastre judiciare și politice au multă bătaie de cap cu această idee. De cele mai multe ori, ele încearcă pur și simplu să ascundă aceste idei sub covor astfel că poate nu le va observa nimeni în instanță sau în politică. E dificil de spus cât timp putem continua cu menținerea unui perete despărțitor între departamentul de biologie şi departamentul de drept și științe politice, ignorând concluziile ştiinţelor biologice atunci când intrăm în domeniul politic și legal.

Urmează lecţia XI - Descoperirea ignoranţei.