O revoluție permanentă
Revoluția industrială a deschis o eră a revoluțiilor permanente. Sistemul socio-politic modern târziu nu mai are o formă stabilă ci este într-o continuă schimbare. Stâlpii societăţii umane, familia și comunitatea apropiată, se fărâmițează gradual jurul nostru. Cum reuşesc oamenii să convieţuiască cu haosul şi vidul rezultat? Cum funcționează structurile sociale și politice fără garanţia stabilităţii? Este lumea din ce în ce mai violentă și periculoasă, sau este ea mult mai pașnică și mai sigură decât oricând înainte? În lecţia prezentă, Dr Harari de la Universitatea Ebraică din Ierusalim va urmări apariţia şi schimbările intime în structura comunitară și în nucleul familial. Aveţi aici notele de curs ale lui Louise Charente la cursul de istorie a omenirii de pe Coursera., accesibile în original aici: A Permanent Revolution.
Schimbările globale
DEFRIȘĂRI (credit descopera.ro)
Am văzut că revoluția industrială a oferit omenirii controlul unei cantităţi enorme de energie și materii prime. Pe parcursul ei, omenirea s-a eliberat de dependența de ecosistemul înconjurător. Oamenii au reușit să taie păduri și jungle, să distrugă mlaștini, să devieze râuri spre zone inundabile, să construiască zeci de mii de kilometri de drumuri și căi ferate și să construiască orașe gigantice. Pe măsură ce planeta s-a ajustat capriciilor lui Homo sapiens, habitate întregi au fost distruse și numeroase specii de animale și plante au dispărut.
În zilele noastre, continentele pământului susţin în total șapte miliarde de Homo sapiens. Dacă am pune toţi oamenii pe un cântar colosal, masa lor combinată ar fi de aproximativ 300 de milioane de tone. Dacă cântărim toate animalele domestice, vaci și porci și pui și așa mai departe, masa lor însumată ar fi de aproximativ 700 de milioane de tone. În schimb, dacă cântărim toate animalele sălbatice care au supraviețuit, pinguini, struți, lei, crocodili, balene, delfini și așa mai departe, nimeni nu stie exact cât de mult ar cântări împreună, dar se estimează a fi mai puțin de 100 de milioane de tone.
Mai puțin de 10% din animalele mari ale lumii din toate oceanele și continentele combinate mai sunt animale sălbatice. Marea majoritate suntem noi, Homo sapiens și animalele domesticite înrobite. Cărțile pentru copii, filmele TV ne arată încă o lume plină de girafe, lupi, cimpanzei, elefanți, lei și așa mai departe. Dar lumea are în realitate foarte puține animale rămase.
De exemplu în lume mai trăiesc doar aproximativ 80.000 de girafe faţă de 1,5 miliarde de bovine. Mai există doar 200.000 de lupi, comparativ cu 400 milioane de câini domestici. Doar 250.000 de cimpanzei faţă de aproximativ 7 miliarde Homo sapiens. Este deci evident că în zilele noastre Homo sapiens a cucerit lumea şi o controlează la modul absolut. Trebuie să remarcăm totuși o diferență între distrugerea ecologică pe care o provoacăm habitatelor naturale și plantelor și animalelor sălbatice și problema deficitului de resurse.
Anterior dr. Harari a descris modul în care resursele disponibile sunt într-o continuă creștere. Profețiile apocaliptice care predică epuizarea resurselor energetice (peak oil n.t.) sunt cel mai probabil false. Din contră, îngrijorarea cu privire la distrugerea ecologică, procesul lent dar sigur prin care omenirea îşi distruge ecosistemul, este mult mai justificată. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, am putea avea la dispoziție resurse energetice enorme, dar în același timp cele mai multe dintre habitatele naturale ale lumii vor fi distruse și cele mai multe dintre speciile de animale și plante vor fi pe cale de dispariţie.
(CREDIT NATIONALGEOGRAPHIC .COM)
Distrugerea habitatelor și a speciilor ar putea pune în pericol chiar supraviețuirea lui Homo sapiens, în ciuda abundenţei de resurse și energie. Procesele globale, cum ar fi încălzirea globală, ridicarea nivelului oceanelor și poluarea tot mai extinsă a aerului, apei și pământului ar putea transforma planeta noastră într-un loc mult mai puțin primitor pentru genul nostru. Viitorul ar putea fi, prin urmare, o competiţie între avansul cunoaşterii umană și dezastrele naturale cauzate tot de noi. Pe măsură ce oamenii subjugă tot mai multe forțe ale naturii pentru a schimba ecosistemul potrivit nevoilor și capriciile noastre, acest proces ar putea fi cauza mai multe efecte secundare neprevăzute și periculoase, unul dintre ele este încălzirea globală. Nimeni nu şi-a dorit în mod expres aceasta, s-a întâmplat ca un efect secundar al procesului de dezvoltare. Pentru a opri aceste efecte secundare, vor trebui luate măsuri drastice. Vor trebui probabil operate schimbări și mai drastice ale ecosistemului, care vor genera la rândul lor alte şi alte efecte secundare.
Mulți numesc acest proces distrugerea naturii, dar mai corect spus nu este o distrugere ci o schimbare. Natura în sine nu poate fi distrusă, poate fi numai schimbată. Specia poate deveni extinctă. Habitatele pot deveni complet diferite.
Creștere şi răspândire
(CREDIT -. ICDN4.DIGITALTRENDS.COM)
Acum 65 milioane de ani, un asteroid venit din spațiu a şters dinozaurii de pe faţa pământului, a schimbat complet faţa ecosistemului și a deschis drumul multor specii de mamifere. Astăzi, omenirea este pe cale să facă ceva foarte similar. Ecosistemul se schimbă. Mai multe specii sunt pe cale de dispariție și pot fi nimicite. Cu toate acestea, există organisme care întrevăd o fereastră foarte favorabilă în toate aceste schimbări. Șobolanii și gândacii, spre exemplu, prosperă. Poate că șobolanii vor continua progresul și vor evolua în a deveni șobolani super-inteligenţi, iar peste 65 de milioane ei vor controla Planeta. Se vor uita înapoi cu recunoștință la distrugerile cauzate de omenire, care au deschis drumul controlului planetei. Similar modului cum ne gândim noi astăzi la asteroidul care a distrus dinozaurii ca ceva favorabil nouă.
creşterea populaţiei între 1750 - 2050 (credit andreivocila.wordpress.com)
În prezent e mult prea devreme pentru a vorbi despre dispariția lui Homo sapiens. În ultimii 200 ani, populația umană a fost într-o continuă creștere, ca niciodată înainte. În anul 1700, înaintea începerii Revoluției Industriale, planeta întreţinea aproximativ 700 de milioane de oameni, în anul 1900 erau 1,5 miliarde de oameni. În 2000 erau deja 6 miliarde de oameni, iar astăzi am depăşit 7 miliarde. Până în clipa prezentă, suntem departe de pericolul dispariţie. Din contră, devenim tot mai numeroşi.
Pe măsură ce ne-am eliberat de echilibrul şi forțele naturale, am devenit tot mai supuşi forțelor industriei moderne și guvernelor. Ne pasă mai puțin de natură și ciclurile naturale de ploaie, soare, vară, iarnă, iar guvernele și industria pot mai mult decât oricând să ne schimbe. Revoluția industrială a deschis calea unui şir lung de schimbări şi experimente de inginerie socială și, de asemenea, la o serie lungă de schimbări nepremeditate în viața de zi cu zi a oamenilor și a mentalitatăţii umane. Modificări pe care nimeni nu le-a vrut sau anticipat s-au întâmplat pur și simplu.
Ritmul de viață
Anotimpuri
Un exemplu din ultimii 200 ani este înlocuirea ritmurilor agriculturii tradiționale cu programul industrial, precis şi monoton. Agricultura tradițională depindea de ciclurile naturale și de creșterea organică. Cele mai multe societăți nu aveau ceasuri și calendare exacte. Aceasta deoarece nu îi interesa decât alternanţa naturală zi și noapte, mișcarea soarelui și ritmul natural al anotimpurilor și al creşterii plantelor. Pentru cea mai mare parte a istoriei, nu a existat o zi de lucru uniformă, repetarea aceluiași lucru în fiecare zi de-a lungul unui an întreg. Sarcinile oamenilor se schimbau drastic de la un sezon la altul. Oamenilor erau atenţi la soare, dacă soarele apărea pe cer era un semn al schimbării anotimpurilor. Oamenilor nu le pasau de ora exactă sau de an. Nu știau ce oră era sau în ce an trăiesc. Prin contrast, industria modernă are mai puțin de-a face cu soarele și anotimpurile și mult mai mult cu un program regulat și uniform. Pentru a lămuri de ce, dr. Harari compară o cizmărie medievală cu o fabrică modernă. În atelierul medieval, fiecare cizmar producea întregul pantof de la talpă la cataramă. Dacă un cizmar întârzia la muncă, el nu bloca defel activitatea altor cizmari. Pe de altă parte, într-o fabrică de încălțăminte modernă cu o linie de asamblare de pantofi, fiecare lucrător are o sarcină mică în procesul de producere al pantofului. Dacă un lucrător care operează să zicem mașina cu numărul 5 dintr-un total de 20 de mașini doarme prea mult, toţi ceilalţi lucrători sunt de asemenea încetiniţi sau opriţi. Pentru a preveni astfel de probleme, lumea într-o fabrică industrială modernă trebuie să lucreze în conformitate cu un orar foarte precis.
Calendare şi oraruri
Revoluția industrială a transformat calendarul și linia de asamblare într-o bază a producției industriale și practic a întregii game de activităţi umane, pentru că toate celelalte activități umane au copiat și s-au adaptat la metodele de producţie din fabrici. La scurt timp după ce fabricile au început să impună un orar strict, școlile au adoptat de asemenea metoda orarului. Oamenii au importat metoda industrială de producție în școli, care au fost iniţial gândite ca nişte fabrici de producere de cunoştinţe și lucrători. Oamenii şi-au spus că copiii mici trebuie să se obișnuiască și să trăiască în conformitate cu un program strict pentru că acelaşi lucru vor trebui să-l facă în calitate de adulți, așa că era foarte bine ca aceste obiceiuri să fie deprinse de la vârstă fragedă. Aceeași logică a influenţat spitale, penitenciare, magazine și alte direcţii ale vieții moderne, toate au început să opereze după un program precis. Un element esențial în răspândirea calendarului a fost transportul public. Pentru că muncitorii aveau nevoie să ajungă la fabrică exact la ora 8 dimineața, trenul sau autobuzul trebuia să ajungă la poarta fabricii cu cel puțin cinci minute mai devreme, la 7:55 dimineața . Chiar și o întârziere de câteva minute îi făcea pe unii muncitori să întârzie la muncă, să dăuneze producției și, probabil, unii muncitori puteau fi chiar concediaţi pentru că au întârziat.
Industria și scurgerea timpului
Trăsură de poştă într-o furtună NEWMARKET HEATH, Suffolk, 1827
Unul dintre efecte a fost apariția de orare precise în transporturi pentru care nu a fost înainte niciodată cazul. Primul orar din istoria Marii Britanii a fost publicat în 1784. A fost orarul unui serviciu de transport care conecta diferite orașe din Marea Britanie. Specifica numai ora plecării, nu şi ora de sosire, probabil pentru că nimeni nu putea spune cât de mult i-ar lua unui cal și unei căruţe pentru a merge de la Londra să zicem până la Birmingham. Mai important, fiecare oraș din Marea Britanie a acelor vremuri, precum şi în restul lumii, avea propria ora locală. Ora locală în Liverpool sau Glasgow putea fi diferită de ora din Londra cu până la o jumătate de oră. De exemplu, atunci când în Londra era ora 12, în Liverpool era poate 12:20 iar în Canterbury 11:50 sau invers. Deoarece nu existau telefoane, radiouri, televizoare și nici trenuri rapide sau maşini, nimeni nu putea ști că exista o diferență între timpul din Londra și cel din Liverpool, și nimănui nu îi păsa. Când trenurile au început să se conecteze orașe diferite din Marea Britanie și când au apărut orarele, aceste diferenţe au devenit o problemă.
Observatorul Regal CERCETATORI GREENWICH © ȘTIINȚĂ FOTO BIBLIOTECA / FOTO, INC.
În 1847, companiile feroviare britanice au organizat o conferință, și s-au pus de acord că începând cu acel moment, orarele la trenuri vor fi în funcție de timpul Observatorului Greenwich de lângă Londra. În anii următori, tot mai multe instituții au început să urmeze exemplul companiilor de tren, adoptând timpul Greenwich, până când în cele din urmă în anul 1880, guvernul britanic a făcut pasul fără precedent în istoria omenirii de a legifera că toate orarele din Marea Britanie trebuie să urmeze timpul unic din Greenwich. A fost pentru prima dată în istorie când o întreagă naţiune a adoptat un timp unic și a obligat populația să trăiască în conformitate cu un ceas artificial și nu în funcție de ritmul local dat de răsăritul și apusul soarelui. După acest început modest s-a creat o rețea globală a orarelor care sincroniza activitățile oamenilor din întreaga lume, până la cele mai mici fracțiuni de secundă.
Dominaţi de ceasuri
Pentru a se asigura că toată lumea funcţionează pe baza aceluiaşi timp, ceasuri portabile ieftine şi precise au devenit omniprezente. Orașele antice nu deţineau aproape nici un ceas. Orașele medievale europene aveau de obicei un singur ceas în tot orașul. Era un ceas mecanic gigant montat pe partea de sus a turnului situat de regulă central în piața orașului. Ceasurile de turn erau notoriu inexacte, dar pentru că nu existau alte ceasuri ca să le contrazică, erau corectate doar cu mare efort. Într-o casă a zilele noastre, o familie simplă are probabil la dispoziție mai multe ceasuri decât o întreagă țară medievală. Oamenii au ceasuri pe telefoane mobile, ceasuri deșteptătoare alături de paturile lor, ceasuri pe pereti, în bucătărie, în camera de zi. Ceasurile sunt aproape peste tot într-o casă modernă. Oamenii obişnuiţi verifică ceasurile de zeci sau chiar sute de ori în fiecare zi. Aproape tot ceea ce facem este în funcție de un program precis.
Mulți oameni se trezesc dimineața nu atunci când o doresc și nu la răsăritul soarelui, ci atunci când sună ceasul. Apoi au nevoie sa manance ceva așa că iau un mic dejun semipreparat din congelator și îl dezgheață în cuptorul cu microunde timp de exact 50 secunde pe ceasul cuptorului cu microunde. Apoi, merg să se spele pe dinţi, mulți oameni au periuțe de dinți electronice, care spală timp de trei minute și apoi produce un sunet pentru a ne informa că cele trei minute au trecut. Trenul sau autobuzul pleacă exact la 07:40 dimineața din stație, după servici oamenii merg poate la o sală de sport pentru o oră, fiind informaţi de un pager când a trecut exact o oră. Spectacol lor preferat începe la ora 19:00, la fiecare cinci sau șapte minute spectacolul este întrerupt de reclame care costă 1000 de dolari pe secundă şi sunt introduse la momente precise. Întreaga noastră zi se derulează în conformitate cu un astfel de program precis. Chiar și atunci când mergem la psiholog sau la terapeut să ne plângem despre presiunea din viețile noastre, sesiunea de terapie durează de obicei exact 45 de minute. După 44 minute și 50 secunde, terapeutul, chiar dacă suntem în mijlocul celei mai interesante poveste despre mama noastră, el sau ea va spune că asta e, suntem în criză de timp, să continuăm acest lucru în sesiunea următoare. E doar una dintre multele revoluții aduse în mentalitatea vieții de zi cu zi de către Revoluția Industrială.
Prăbușirea familiei
(CREDIT -STANDUPFORAMERICA.FILES.WORDPRESS.COM)
Însă cea mai importantă schimbare adusă de Revoluția Industrială este prăbușirea familiei și a comunităţii și înlocuirea ei de către stat și pieţe ca principalii regizori ai vieții umane. După câte ştim, din cele mai vechi timpuri încă de acum mai multe milioane de ani, oamenii au trăit mereu în comunități strânse, ale căror membri erau legaţi unul de altul prin legături strânse de familie. Revoluția Cognitivă în urmă cu 70.000 ani și Revoluția Agricolă nu au schimbat asta, ele au sudat doar familiile și comunitățile împreună în triburi, orașe, regate și imperii. Fuziunile nu au distrus familia și comunitatea care au continuat să fie cărămida de bază a tuturor societăților umane. Puteam trăi într-un oraș, imperiu sau regat, dar structura de bază, unitatea de bază a vieții era familia sau comunitatea locală. Revoluția Industrială, pe de altă parte, a reușit, în puțin mai mult de două secole, să spargă aceste blocuri în atomi, în indivizi. Cele mai multe dintre funcțiile tradiționale ale familiei și comunității au fost cedate în ultimele două secole statului sau pieţelor.
Înainte de revoluția industrială, viața de zi cu zi a majorității bărbaților și femeilor era dominată de nucleul familial, la care se adăuga familia extinsă, mătuși, unchi precum şi comunitatea locală. Cei mai mulți oameni lucrau în întreprinderi de familiale, cum era ferma sau atelierul. Dacă familia ta era săracă și nu avea fermă sau atelier, lucrai pentru vecini sau pentru cineva din comunitatea ta.
(CREDIT - COLLEGELIFESTYLES.ORG)
Familia nu era numai principala sursă a muncilor, ci era de asemenea şi furnizor de protecție socială şi de tratament în caz de boală. Dacă deveneai bolnav, familia avea grijă de tine, dacă îmbătrâneai, familia te susținea. Copiii tăi erau cel mai bun fond de pensie pe care l-ai fi putut avea. Dacă cineva murea de tânăr şi lăsa în urmă copii mici, atunci familia avea grijă de orfani. Dacă doreau să-ţi construieşti o casă, îi rugai pe veri și unchi să te ajute. Dacă vroiai să deschizi o afacere, tot familia îţi furniza cunoștințele și bani necesari. Dacă doreai să te căsătoreşti, sau chiar dacă nu doreai să te căsătoreşti, familia alegea ea pentru tine sau cel puțin îţi verifica soțul sau soaţa dorită. Dacă intrai în dispută cu cineva nu exista poliție care să se ocupe de chestiune. Trebuia să te bazezi tot pe ajutorul familiei, dacă conflictul era prea grav sau dacă apărea o problemă în care familia nu te putea ajuta atunci comunitatea locală era cea care venea în ajutor pentru a încerca să rezolve problema, nu regele sau împăratul.
Schimbul de servicii
(CREDIT -BARTERQUEST.COM)
Comunitatea oferea ajutor pe baza tradițiilor locale, și punea bazele unei economii locale de favoruri reciproce, o economie foarte diferită de legea cererii și ofertei care guvernează piețele libere de astăzi. De exemplu, într-o comunitate medievală de modă veche, dacă vecinul tău avea nevoie de cineva să aibă grijă de oile sale, sau vroia să-şi construiască o casă și avea nevoie de ajutor, îţi cerea ajutorul și tu i-l dădeai. După un timp, când aveai tu la rândul tău nevoie de ajutorul lui, atunci vecinul te ajuta fără nici un fel de plată. Nobilul local îţi putea cere ţie și vecinilor din sat să-l ajutaţi în construcţia castelului fără a plăti nimic în schimb. În schimb, puteai conta pe nobil să te apere împotriva tâlharilor şi a invadatorilor. Din nou deci, nu era o piață liberă cu cerere și ofertă, era un alt fel de economie. Viața satelor implica multe tranzacţii, dar foarte puține plăți. Nu plăteai pentru cele mai multe dintre lucrurile necesare, cele mai multe nu trebuiau cumparate. Existau piețe în sensul modern al cuvântului în care puteai cumpăra lucruri de la oameni pe care nu îi știai, dar foarte puține lucruri se cumpărau astfel. Oamenii fabricau singuri sau cu ajutor de la vecini cele mai multe lucruri de care aveau nevoie. În piețe cumpărai poate doar 10% dintre lucruri, condimente rare și haine, servicii de avocați, medici și așa mai departe.
Mehmed al VI-lea, ultimul sultan statului otoman, 1922
Erau şi atunci regate și imperii complexe care aveau sarcini importante cum era ducerea războaielor, construirea de drumuri, precum și construirea de palate și biserici. Pentru aceasta, regii impozitau cetățenii și îi plăteau pe soldați și muncitori. Cu toate acestea, cu foarte puține excepții, cei mai mulţi dintre regi și împărați nu interveneau în viața de zi cu zi a familiei și comunității. Cei mai mulţi regi nu puteau nici măcar face acest lucru, chiar dacă ar fi vrut să decidă cum să-ți trăiești tu viața. În economiile tradițional-agricole era prea puțin surplus care să hrănească un aparat de funcţionari guvernamentali, polițiști, profesori, medici sau asistenți sociali. Prin urmare, cei mai mulţi conducători nu aveau pur și simplu resursele pentru a crea sisteme de protecție socială în masă, asistenţă medicală, sisteme de învățământ, școli, spitale și așa mai departe. Lăsau toate aceste chestiuni în mâna familiei și a comunității. De multe ori regilor le lipseau nu numai banii pentru un astfel de proiect, dar şi infrastructura de transport și comunicații, fără de care era imposibil să intervină în treburile comunităților izolate. Mulţi regi şi conducători preferau să renunțe chiar la cele mai elementare funcții şi prerogative regale, cum ar fi colectarea impozitului sau justiţie, permiţând astfel comunităților să gestioneze la scară locală strângerea impozitelor și dreptatea. De exemplu, acum doar 200 de ani, în Imperiul Otoman, răzbunările de familie era folosite ca act de justiție, lege și ordine în locul unei forțe de poliție imense și tribunale imperiale. Dacă spre exemplu vărul tău ucidea pe cineva, atunci familia persoanei ucise putea să ucidă pe cineva din familia ta drept represalii. Logica era că fiecare familie avea obligaţia să-şi controleze membri. Familiile erau încurajate să-şi controleze membri pentru a reduce nivelul violenţei.
Cucerirea manciuriană a Chinei
Imperiul Ming din China a domnit între secolul 14 şi al 17-lea. Populația era organizată în aşa numitul sistemul Baojia. Fiecare zece familii erau grupate într-un grup numit Jia și fiecare zece Jia constituiau un Bow. Atunci când un membru al unui Bow comitea o infracțiune, ceilalți membri Bow puteau fi pedepsiţi pentru asta. În special bătrânii, pentru a preveni o pedeapsă colectivă, aveau grijă de ce făceau oamenii din comunitatea lor pentru a preveni încălcarea legii. Similar, impozitele erau ridicate la nivel de Bow şi nu individual. Împăratul putea impune o taxă și era responsabilitatea bătrânilor Bow să evalueze situația economică a fiecărei familii și să determine cât de mult impozit putea plăti fiecare Jai și fiecare familie. Ce este astăzi e reglementat de funcționari de stat, în China imperială era făcut de bătrâni locali și lideri de familie. Multe regate și imperii erau prin urmare văzute ca un soi de rachetă mare de protecție, similar mafiei de astăzi ca funcţie. Mafia locală percepe taxă de protecție în schimbul promisiunii că nu te va ucide și te va proteja de mafia din cartierul următor. Era exact ceea ce ofereau regii și împărații de-a lungul istoriei. Nu furnizau învățământ, sănătate și bunăstare și toate celelalte lucruri pe care așteptăm astăzi de la guverne. Viața era controlată de familie și de comunitate mai mult decât de state și piețe. Nu era întotdeauna o alegere bună, familia și comunitatea putea oprima membri nu mai puțin brutal decât statele moderne și piețe moderne de astăzi. Dinamica internă era de multe ori plină de tensiune și violență, dar o altă opţiune nu exista.
John D. Rockefeller JR. Si John D. Rockefeller. (credit VIGILANTCITIZEN.COM)
Nimeni nu putea trăi în afara familiei sau comunităţii. Acum 300 de ani, cineva care indiferent de motiv îşi pierdea familia sau comunitatea era ca şi mort. Fără familie sau comunitate nu exista un loc de muncă, nimeni să aibă grijă de tine dacă aveai nevoie de bani sau te îmbolnăveai, sau aveai nevoie de protecție. Toate aceste lucruri erau stabilite de către familii și comunități. Existau deloc sau foarte puțini polițişti, asistenți sociali, școli de stat și învățământ obligatoriu. Pentru supraviețuire trebuia gasită rapid o familie sau comunitate alternativă. Băieți și fete care fugeau de acasă puteau cel mult spera să devină slugi în familii noi. Dacă nu îi dorea nimeni, băieții și fetele abandonaţi de protecția familiei mai aveau doar două locuri în care să meargă. Băieţii puteau deveni soldaţi în armată, fetele prostituate într-un bordel. Nu exista protecţia unui organism social de stat.
(CREDIT -ILLINOISOBSERVER.NET)
Toate acestea s-au schimbat dramatic după începutul revoluției industriale, în ultimele două secole. Revoluția Industrială a dat puteri imense pieţelor și a furnizat statului noi mijloace de comunicare și transport: radio, televiziune, căi ferate și așa mai departe. Bogăția creată de revoluția industrială a permis guvernelor să angajeze o armată. Nu doar de soldați, ci de profesori, polițiști, asistenți sociali, vameși și alți angajați guvernamentali. Pe măsură ce piața și statul a început să folosească noile posibilităţi, a descoperit că încercările de a controla direct viața oamenilor erau blocate de structurile de familie și comunitate. Acest nou pol de putere nu era pe placul bătrânilor din familii și a liderilor comunităților. Tocmai de aceea, părinți și bătrâni ai comunității erau reticenți în a permite tinerei generații să fie îndoctrinaţi într-o educație naționalistă în școli de stat.
(CREDIT - ARCTICCOMPASS.BLOGSPOT.FR)
De asemenea, nu le era pe plac nici ideea de a lăsa copiii să fie încorporați în armate, sau să lase tânăra generație să părăsească satele și să migreze la orașe pentru a lucra în fabrici. Pentru a depăși aceste obstacole, statul și piața au încercat în repetate rânduri să slăbească legăturile tradiționale de familie și comunitate. De exemplu, statul a forţat aplicarea legii prin polițişti pentru a stopa răzbunările familiale și pentru a opri violența în familie și comunitate. Similar, piața a început să intervină în afacerile familiilor și comunităților pentru a convinge oamenii să urmeze modelul de piață şi nu tradițiile de familie sau ale satului lor. A fost dificil, pentru că familia şi comunitatea erau construcţii foarte solide. Pentru a sparge cu adevărat nucleul familial și al comunității, statul și piața au avut nevoie de cineva din interior pentru a-i ajuta. Aveau nevoie de cineva în interiorul familiei care să lupte împotriva familiei, cineva din interiorul comunității care să uneltească împotriva comunității. Acest cineva a fost individul.
Statul binefăcător
Statul și piața în secolele 19 și 20 a abordat oamenii cu o ofertă care nu putea fi refuzată. Le-a propus să devină indivizi. Ce înseamnă să devină indivizi? Ei bine, înseamnă libertate faţă de influenţa părinților și a bătrânilor comunității. Te poţi căsători cu cine vrei! Nu trebuie să ceri permisiunea părinților tăi pentru a te căsători. Poţi ocupa orice loc de muncă îl doreşti. Chiar dacă bătrânilor din comunitate nu le place, nu contează, poți face oricum ce vrei. Nu trebuie să-i întrebi pe bătrânii comunităţii. Poți trăi unde doreşti. Nu-ti place satul? foarte bine.. pleacă de acolo! Du-te la oraș în cealaltă parte a țării. E în regulă. Dacă nu poţi veni în fiecare săptămână la cina de familie, nu contează. Nu mai eşti dependent de familia și de comunitatea ta. Cine va avea deci grijă de tine? Noi vom avea grijă de tine, noi, statul și piața. Vom avea grijă de tot ce ai nevoie, tot ceea ce îţi oferea înainte familia şi comunitatea. Noi îţi vom oferi locuri de muncă. Noi îţi vom da educație. Vom stabili un sistem de sănătate, un sistem social, o piaţă de muncă cu tot ce ai nevoie. Noi îţi vom da chiar și pensie și asigurări, astfel încât să nu mai depinzi de familie și de comunitate. În literatura romantică , individul este frecvent prezentat ca un luptător împotriva statului și a pieței, dar înţelegerea este complet greșită. Este exact opusul a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Statul și piața sunt de fapt mama și tatăl individului și individul nu poate supraviețui, și nu ar fi putut apărea fără ajutorul statului și a pieței. Piața astăzi este cea care oferă indivizilor muncă, asigurare, pensie. Dacă doreşti să studiezi o profesie anume, nu trebuie să contezi pe sprijinul familiei tale, vei învăţa în școli plătite de guvern sau colegii sponsorizate de piață. Dacă doreşti să deschizi o afacere, nu mai depinzi de familie, banca îţi va împrumuta bani. Dacă doreşti să construieşti o casă, nu trebuie să mai ceri ajutorul verilor tăi, te duci la o companie de construcții și ea construiește pentru tine.
Dacă nu poţi plăti compania de construcții atunci banca îţi va oferi un împrumut sau guvernul îți va da o ipotecă. Dacă izbucneşte un conflict violent în jurul tău, nu mergi la unchi sau tată sau la bătrânii comunității pentru protecţie, ci te duci la poliție, chiar dacă eşti amenințat de cineva din interiorul familiei tale. Dacă ești bolnav, nu mai ești dependent de familie și nici de comunitate. Există un sistem de sănătate de stat cu spitale și clinici conduse de piață pentru a avea grijă de tine. Dacă ai nevoie de tratament non-stop, poţi angaja o asistentă medicală, probabil o străină dintr-o altă parte a lumii, şi el sau ea va avea grijă de tine în moduri în care puțini oameni îl așteaptă de la proprii copii.
Individualitatea
(CREDIT - ACG.RU)
Similar, autorităţile fiscale taxează individuli, nu comunitățile ca un întreg. Nimeni nu se aşteaptă la un impozit comun cu vecinii. Organele de protecţie a legii ne tratează acum ca indivizi. Nu mai eşti pedepsit pentru crima vărului tău, ești pedepsit doar pentru greşelile private, ca o persoană independentă. Nu numai bărbații adulți, dar și femeile și copii sunt tot mai mult priviţi de către stat și piață ca indivizi. Pentru cea mai mare a istoriei, femeile erau considerate o proprietate a familiei şi a comunităţii. Statele și piețele moderne au transformat din ce în ce mai mult femeile în persoane cu drepturi legale și independente dpdv economic. Femeile pot deține acum conturi bancare, pot decide cu cine să se căsătorească și chiar să aleagă să divorțeze de soții lor și să trăiască pe cont propriu, fapt de neconceput în multe societăți cu puţin timp în urmă. Eliberarea individului de sub controlul familiei și comunității a făcut de asemenea lumea mai vulnerabilă la influenţa statului și a pieței. Suntem azi mult mai puțin constrânşi să facem ce spune tatăl nostru sau mai marele satului. Dar suntem mai mult decât oricând la dispoziţia guvernului și a oamenilor de afaceri din marile corporaţii. În societățile tradiționale, statul și piața avea probleme în a dicta oamenilor ce să facă, pentru că familia și comunitatea proteja oamenii de astfel de intervenții. Acum, în epoca modernă, statul și piața pot interveni în viața noastră într-o măsură mult mai mare din cauza slăbirea structurilor de familie și comunitare.
A meritat deci? Stau oamenii de astăzi mai bine, sau mai rău decât predecesorii lor? E foarte greu să răspundem, indiferent ce credem despre acest proces, mai ales că persoane diferite cred lucruri foarte diferite. Cu ce putem fi cu toţii de acord este faptul că transformarea s-a petrecut uimitor de repede. Pe parcursul a milioane de ani, oamenii au trăit în calitate de membri ai unor comunități apropiate, familiale. În ultimele mii de ani s-au ridicat orașe, regate şi imperii. Ele erau încă compuse din familii și comunități. În zilele noastre, în doar două secole de la 1800 încoace, am devenit membri alienați ai unor state și piețe.
(CREDIT - LIB.STORE.YAHOO.NE)
Familiile nu au dispărut, sunt încă importante. Statul și piețele au preluat cele mai multe funcţii economice și politice, dar au lăsat totuşi familiei funcţii emoționale importante. Familia modernă trebuie încă să acopere restul nevoilor noastre intime, romantice și sexuale pe care statul și piețele nu le pot încă oferi. Totuşi, chiar şi aici, familia este supusă la presiuni continue. Piața dictează într-o măsură tot mai mare modul în care oamenii îşi desfășoară relațiile lor romantice și viața sexuală. Dacă în structura tradițională familia era principalul pețitor, astăzi piața este ceva care modelează preferințele romantice și sexuale, şi ne ajută să ne îndeplinim fanteziile romantice şi sexuale. Înainte mireasa şi mirele se întâlneau în camera de zi la una dintre familii în timp ce părinții discutau posibilitatea căsătoriei. Banii treceau de obicei din mâinile unui tată în mâinile altui tată și asta pecetluia înţelegerea. Astăzi, căutarea unui partener se face în cafenele, baruri și pe internet, puse toate la dispoziţie de piață. Banii trec din mâinile cuplului în mâinile chelneriței din cafenea. Şi mai mulți bani sunt transferaţi în conturile bancare ale designerilor de modă, managerilor de săli de gimnastică, dieteticieni, cosmeticieni, chirurgi plastici și așa mai departe care ne ajută să găsim partenerul potrivit, în căutarea perpetuă a persoanei cât mai apropiată posibil de idealul de frumusete programat tot de piață.
(CREDIT - EMPOWERINGPARENTS.COM)
Statul supraveghează mult mai atent relațiile de familie decât oricând înainte, în special relațiile între părinți și copii. În lumea modernă, părinții sunt obligați să-și lase copiii să fie educați de către stat. Părinții care sunt abuzivi sau violenţi cu copiii lor pot fi amendaţi de către stat. Dacă este nevoie, statul are legitimitatea şi puterea de a închide ambii părinți sau de a-i lua pe copii și a-i transfera la familii adoptive. Până nu mult timp în urmă, ideea că statul ar trebui să împiedice părinții din a-şi bate sau umili copiii suna ridicol, imposibil chiar. Ar fi fost imediat respinsă, pentru că în majoritatea societăților autoritatea părintească era sacră. Respectul și ascultarea părinților era unul dintre principiile cel mai apreciat al societății umane. În majoritatea societăților tradiționale, părinții puteau face aproape orice vroiau cu proprii copii, inclusiv să ucidă nou-nascuţi. Daca un copil apărea pe lume și un părinte nu-l vroia sau famila nu avea bani să-l întreţină, puteau să-l ucidă. Sau puteau să vândă copiii ca sclavi, sau să-i căsătorească cu cine pofteau ei.
TEHANI ȘI Ghada CU soții lor. (CREDIT -HTTP://AMANPOUR.BLOGS.CNN.COM/)
Părinții puteau pune fiica lor de doar 12 ani să se mărite cu un bărbat necunoscut de 50 de ani, doar pentru că acesta le-a dat părinților bani sau oi, capre. Era acceptat.
Astăzi, autoritatea părinților se dizolvă treptat. Statul adoptă legi care limitează ce pot face parinţii cu copiii lor. Mecanismele culturale propagă libertatea copiilor faţă de părinți în emisiuni TV și filme. Eliberarea copiilor de impunerile părinților devine un principiu fundamental. În China tradițională, ascultarea părinților era valoarea socială numărul unu. În vestul modern și în tot mai multe părți ale lumii, părinții apar tot mai des ca simpli slujitori ai copiilor lor. Indiferent de ce fac părinţii pentru viaţa copiilor, nu este niciodată de ajuns. În psihologia vestică modernă se obișnuiește să se dea vina pe părinți pentru tot ceea ce nu merge bine în viața copiilor. În sala de judecată freudiană, atunci când discuţi cu un psiholog despre viaţă, părinții au la fel de multe șanse de a fi achitaţi ca într-un proces spectacol stalinist; nu au absolut nici o șansă.
tatuajele gangsterilor Yakuza
Comunitatea istorică nu a dispărut nici ea complet. Oamenii au evoluat de-a lungul a milioane de ani ca parte a unor triburi. Fără a fi înlocuită de altceva, comunitatea lumii moderne nu putea să dispară complet. Oamenii trebuie să se simtă încă parte a unui grup, a unui trib. În multe părți ale lumii, comunitățile apropiate, intime au dispărut, și au fost înlocuite nu cu tipuri noi de comunități intime, ci cu comunități naționale și de piață. Acum, ce este de fapt o comunitate intimă? Nu înseamnă colectivitatea prietenilor virtuali de pe Facebook. Este un grup de oameni pe care îi cunoşti foarte, foarte bine. Îi cunoşti de ani de zile. I-ai văzut cum reacţionează în toate situațiile posibile. Le cunoşti caracterul și mai important decât viața de zi cu zi, însăşi supraviețuirea ta depinde de ei. Ei sunt membri tribului. Poate să nu-ţi placă prea mult de ei. Însă nu te poți trezi dimineața și să pleci pur şi simplu ca să rupi legăturile cu ei. Este deci foarte diferit de ceea ce numim astăzi comunitate. Astfel de comunități devin foarte rare. Avem multe comunități pe Internet, dar putem supraviețui fără ele.
Identitatea persoanelor în ziua de astăzi se bazează ori pe identificarea cu statul, care devine comunitatea lipsă, sau cu poziția lor pe piață, piața devine comunitatea lor. Identificarea cu statul este numită naționalism. Oamenii din lumea modernă se identifică mai puțin ca aparținând unei anumite familii comunităţi, sat sau trib sau aşa ceva, să zicem cele 100 de persoane pe care le cunosc. În fapt ei se identifica tot mai mult cu statul și națiunea lor. Un israelian va spune că este israelian, chiar dacă nu i-a întâlnit niciodată pe ceilalţi 99% israelieni. Îşi imaginează a fi parte a unei comunităţi.
Mai remarcabilă este identificarea noastră cu piața. Oamenii din întreaga lume îşi construiesc tot mai mult identitatea ca aparținând anumitor triburi de consum. Poate sună ciudat, dar suntem înconjuraţi de numeroase astfel de exemple de triburi de consum.
(CREDIT - / I.TELEGRAPH.CO.UK)
De exemplu fanilor vedetelor de cinema sau ai cântăreților, cum ar fi Madonna. Fanii Madonna sunt de fapt un trib consumator. Ei se definesc în mare măsură prin ceea ce cumpără şi ce consumă. Ei pot cumpăra bilete la concerte Madonna, CD-uri, postere, tricouri, tonuri de apel și, prin urmare, se definesc prin ceea cumpără şi consumă. În mod similar, fanii Manchester United sunt de asemenea un trib de consum. Vegetarienii în mare parte sunt şi ei un trib de consum. Se definesc prin ceea ce cumpără pentru a mănca sau prin ceea ce nu cumpără pentru a mânca. Ecologiştii, care sunt foarte atenți cu ce cumpără şi consumă, sunt de asemenea un trib de consum. Sunt definiţi de ceea ce consumă. Identitatea de piață este foarte importantă pentru oameni. O vegetariană germană ar putea prefera să se căsătorească cu un vegetarian francez și nu cu un carnivor german pentru că identitatea ei ca un vegetarian, ca cineva care nu consumă produse din carne, este mai importantă decât identitatea națională.
caricatură a D. PEDRO (liberali ) și D. MIGUEL (absolutiști), (1831-1834). (CREDIT - APH.PT)
Revoluțiile ultimelor două secole, în special declinul familiei și al comunității, precum și ridicarea statului și a pieţelor a fost foarte rapidă şi radicală. A fost atât de brusc încât a reușit să schimbe aspectul fundamental al ordinii sociale. În mod tradițional, ordinea socială, indiferent de aparenţe, era inflexibilă, rigidă. Ordinea implica stabilitate și continuitate. Revoluții sociale erau rare, mai degrabă excepții. Cele mai multe transformări în societatea umană era rezultatul acumulării de numeroşi pași mici de-a lungul deceniilor și a secolelor. Prin urmare, oamenii au ajus să presupună că structura socială este ceva inflexibil și veșnic. Familiile și comunitățile se puteau lupta pentru a-şi schimba locul în structura socială, dar ideea că s-ar putea schimba structura în sine era de negândit. Oamenii aveau tendința de a se împăca cu status quo-ul, cu felul în care funcţionau lucrurile, declarând că chiar dacă nu le place ordinea socială, aşa a fost ea dintotdeauna şi aşa va fi pentru totdeauna. Pe parcursul ultimelor secole, ritmul schimbărilor sociale a devenit atât de rapid încât caracterul ordinii sociale s-a schimbat radical, a ajuns să fie ceva într-o continuă schimbare, ceva foarte flexibil şi dinamic.
proteste revoluționare în februarie 1917 - Wikimedia
Când vorbim despre revoluțiile moderne, ne gândim în primul rând la anumiți ani ca fiind revoluționari, să spunem anul 1789: revoluția franceză, 1848: revoluțiile de eliberare, sau 1917: revoluția comunistă din Rusia. În realitate, pe parcursul ultimului secol sau două, fiecare an a fost revoluționar, societatea s-a schimbat tot timpul. De aceea orice încercare de a defini caracteristicile societății moderne este ca şi încercarea de a defini culoarea unui cameleon. Singura caracteristică de care putem fi siguri este schimbarea constantă. Oamenii s-au obișnuit cu schimbarea. Cei mai mulți dintre noi vedem astăzi societatea și ordinea socială ca pe ceva flexibil, ceva care se poate ingineri și îmbunătăți din toate privinţele. Oamenii spun că ar trebui să schimbăm asta sau alta, sau ne putem face griji cu privire la modificările care pot duce în rău, dar toată lumea acceptă ca fapt în sine că societatea se schimbă tot timpul. Nimeni nu-şi imaginează că în anul 2050, lumea, societatea umană, vor fi la fel ca și astăzi, toată lumea se așteaptă că lumea va fi foarte diferită. Marile dezbateri sunt despre cum ar trebui să fie ea și dacă schimbările ce ne aşteaptă vor fi bune sau rele (Ray Kurzweil n.t.). Dar este evident pentru aproape toata lumea că lumea în 40, poate chiar în 20 de ani va fi foarte diferită de lumea de astăzi.
Pacea mondială
Chiar dacă ordinea socială umană a devenit volatilă, ea a devenit în paralel din ce în ce mai liniștită. Ne-am putea aștepta ca atâtea schimbări și revoluții care au avut loc în lume și societate să aducă cu ele mai multă violenţă. De fapt, cel puțin în ultimele decenii, pe măsură ce ritmul schimbării a crescut, lumea a devenit gradual mai pașnică decât oricând înainte. Violențele sunt mai puţine decât în orice moment anterior în istorie, cel puțin de la revoluția agricolă încoace, cu o marjă foarte largă.
În primul rând, scădere violenței a fost provocată de prăbușirea structurilor de familie și a comunităților locale în paralel cu creșterea puterii statului. Poate sună greu de crezut, pentru că ziarele şi televiziunile sunt pline de crime și asasinate și așa mai departe, să nu mai vorbim de războaie. Încă există într-adevăr multă violență în lumea de azi. Dr. Harari nu susţine că nu mai există nici un fel de violență, ci că lumea este mult mai puțin violentă decât oricând înainte. Avem aici două lucruri foarte diferite. Dacă dorim să evaluăm nivelul violenței în lume ca un întreg de-a lungul timpului, cititul ziarelor care descriu crime nu ne va fi de prea mare ajutor. Avem nevoie să aflăm dacă, în medie, atunci când punem sute de milioane de oameni împreună, dacă există astăzi mai multe cazuri de crimă decât erau acum 100, sau 1000, sau acum 10.000 de ani.
( CREDIT - CPRONLINE.COM)
Trebuie să urmărim statisticile, nu cazurile individuale. O statistică foarte interesantă se referă la procentul de decese violente faţă de toate decesurile din lume. În anul 2000, războaiele au provocat un total de 310.000 de decese. Criminalitatea a ucis alţi 520.000. Deci, împreună în anul 2000, 830.000 de oameni au murit ca rezultat al violenței umane, un număr considerabil! Fiecare dintre victime este o lume distrusă, o familie ruinată, prieteni răniţi, rude devastate. Cu toate acestea, trebuie să ne uităm la aceste numere dintr-o perspectivă macro-istorică, a întregii lumi pe parcursul a sute de ani. Din această macro-perspectivă vedem că cele 830.000 victime ale violenței în anul 2000 reprezintă doar 1,5% din totalul decesurilor din acel an. În acelaşi an, un total de 56 de milioane de oameni au murit în întreaga lume din toate celelalte cauze împreună. Pentru a pune lucrurile în perspectivă să reținem că în anul 2000, aproximativ 1,260,000 de oameni au murit din accidente rutiere, mult mai mulţi decât ca urmare a violenței, și 815.000 de oameni s-au sinucis. Cifrele pentru anul 2002 sunt chiar mai surprinzătoare. În 2002 au murit un total de 57 de milioane de oameni. Numai 172,000 de oameni au murit în război, și 569,000 de oameni au murit rezultat al crimelor violente. Deci un total de 741,000 de oameni au murit de violență umană în 2002. În schimb, 873.000 de oameni s-au sinucis. Se pare că în anul după atacurile 9/11, în ciuda poveştilor despre terorism și război și așa mai departe, omul mediu a fost mult mai probabil să se sinucidă decât să fie ucis de un terorist, soldat, dealer de droguri sau vreun alt criminal.
Violența locală
KABARDIANS
În cele mai multe părți ale lumii, oamenii de astăzi se bucură de o protecţie de invidiat faţă de violența umană, pe care strămoșii noștri şi-ar fi putut-o doar cu greu imagina sau visa. În cele mai multe părți ale lumii, (nu toate) oamenii merg la culcare fără să se teamă că în miezul nopţii vreun trib sau sat vecin îi vor înconjura și îi vor captura pe toţi sau îi vor răpi ca să-i vândă ca sclavi. Călătorim din loc în loc cu tot mai puțină frică de a fi ucis, răpit, piratat sau orice altceva. Cursul de pe Coursera este filmat în Tel Aviv. Dr. Harari nu trăiește în Tel Aviv, ci într-un mic sat de lângă Noul Ierusalim. Când filmează acest curs, el trebuie să călătorească 40 minute spre Tel Aviv. El se poate teme de un accident de mașină, dar nu că în mijlocul drumului dintre Ierusalim la Tel Aviv, o bandă îi va opri mașina ca să-l răpească și să-l vândă ca sclav sau să-l ucidă. Cu 100 de ani ăn urmă, sau în urmă cu 500 ani, în același loc, sub conducerea Imperiului Otoman, oamenii trăiau cu această teamă permanentă. Când cineva pleca din Ierusalim și călătorea spre portul Jaffa, el sau ea știa că era posibil că pe drum el va fi jefuit, ucis sau răpit și vândut ca sclav. Astăzi, în cele mai multe părți ale lumii oamenii nu se mai gândesc la asemenea eventualităţi, pentru că e foarte puțin probabil ca un astfel de lucru să se întâmple. Declinul violenței, creșterea nivelului de securitate se datorează în primul rând creșterii puterii statului.
Certuri tribale, conflicte locale din LIBIA (CREDIT DW.DE)
De-a lungul istoriei, cea mai multă violență a decurs din certuri şi conflicte locale, între familii și comunități. Violența era în cea mai mare parte locală. Chiar și astăzi, criminalitatea locală este mult mai periculoasă decât războaiele internaționale. Așa cum am văzut în statisticile de mai sus, în anul 2002 172.000 de oameni au murit în războaie internaționale, inter-statale, dar 569.000 de oameni au murit ca urmare a crimelor violente în comunitățile mici și familii. Când statele nu existau încă, și societatea era organizată și controlată numai de către familii și comunități, nivelurile violenței era mult mai mare decât astăzi. Un indicator folosit frecvent pentru nivelul violenței pune următoarea întrebare: la o populație de 100.000 de oameni, câți dintre ei pot fi ucişi într-un an de către o altă persoană? Astăzi, în locuri precum Europa de Vest, Australia, Japonia, deci pentru fiecare 100.000 de australieni sau japonezi, doar unul este ucis într-un an de către un alt om. În New York, rata este de aproximativ șapte oameni uciși în fiecare an, pentru fiecare 100.000 de New York-ezi. În Detroit, capitala criminalităţii din Statele Unite, aproximativ 50 de persoane sunt ucise în fiecare an la fiecare 100.000 de oameni. Este considerată o cifră mare pentru violenţă și inacceptabilă. În schimb, în societățile antice ale agricultorilor simpli, care nu erau organizați politic altfel decât de comunitatea locală, circa 400 de persoane erau ucise violent în fiecare an la fiecare 100.000 de oameni. Este de opt ori mai mult decât în Detroit-ul de astăzi. Pe măsură ce regatele și imperiile au devenit mai puternice, ele au redus treptat violența locală. Regilor și împăraților nu le plăcea când criminali locali le ucideau supușii care ar fi trebuit să plătească impozite și să îi servească în armată și așa mai departe. Când statele și piețele au devenit tot mai puternice în epoca modernă şi comunitățile locale și familiile au slăbit în putere, rata violenței a scăzut chiar mai mult. Astăzi, media pentru întreaga lume este de numai nouă crime pe an pentru fiecare 100.000 de oameni și cele mai multe dintre aceste crime au loc în locuri în care statul este foarte slab, cum ar fi Somalia și Afganistan și părți din Columbia și Mexic.
Crime de stat si razboaiele
(CREDIT - HUFFPOST.COM)
Un stat puternic nu este întotdeauna ceva bun. Un stat puternic poate produce multe rele și există destule cazuri în care statele îşi folosesc puterea pentru a-şi ucide proprii cetățeni. Astfel de cazuri rezonează profund în memoria colectivă. În secolul 20, zeci de milioane, dacă nu chiar sute de milioane de oameni au fost uciși de forțele de securitate ale propriului stat. Totuși, dacă privim lucrurile din perspectivă macro-istorică, statisticile despre miliarde de oameni de-a lungul a sute de ani, este destul de evident că instanțele și forțele de poliție ale statului au ridicat probabil nivelul de securitate și au scăzut nivelul violenței. Aceasta în ciuda excepţiilor notorii, atunci când ele erau folosite pentru a ucide și oprima cetățenii propriului stat. E vorba despre scăderea violenței interne, comparat cu violența între state. E vorba de cazurile în care statul şi-a folosit puterea pentru a reduce violența în interiorul granitelor sale. Ce se poate spune atunci despre conflictele între state? Chiar dacă acceptăm că puterea statului crează mai multă securitate în interiorul granițelor statului, nu cumva această garanție aduce de fapt cu sine mai multă violență între state, războaie internaționale? În mod surprinzător, răspunsul este nu. Cel puțin după 1945, violența internațională a scăzut chiar mai repede decât violența internă. Astăzi, violența internațională este la un minim al tuturor timpurilor. Nu a existat niciodată o perioadă în istorie în care comunitatea internațională să fi fost la fel de pacifistă cum este astăzi.
(CREDIT GLOBALSECURITY.ORG)
Scăderea violenței internaționale s-a produs în două direcţii fundamentale. În primul rând, în prăbușirea relativ pașnică și rapidă a imperiilor europene, iar în al doilea rând, în faptul că țările independente care au înlocuit imperiile europene au luptat puține războaie majore între ele. Să urmărim în primul rând prăbușirea imperiilor europene. În 1945, lumea era condusă de imperiile câtorva națiuni europene, în special Marea Britanie, Franța și Rusia. Pe parcursul a câteva decenii, imperiile s-au prăbușit și au fost înlocuite cu state independente. Aceasta, desigur, nu este prima dată în istorie când imperiile s-au prăbușit. Dar ceea ce este unic la prăbușirea imperiilor europene a fost pe lângă rapiditate, faptul că s-a produs relativ pașnic și organizat. Prăbușirea imperiilor europene a fost de fapt cel mai mare transfer de putere din istorie. Niciodată înainte nu s-a mai transferat atât de repede atâta putere din mâinile unui grup de oameni în mâinile unui alt grup de oameni. Dacă mergem înapoi în 1945, vom vedea că un grup mic de oameni din Londra, Paris și Moscova și mai multe alte capitale europene deţineau controlul aproape al întregii lumi. Londra controla Nigeria, Kenya și India și ceea ce este numim astăzi Bangladesh, Pakistan și Malaezia și așa mai departe. Parisul controla ceea ce astăzi sunt țările independente Senegal, Vietnam și Cambodgia și așa mai departe. În doar câteva decenii, Londra, Paris, Amsterdam și Moscova au transferate cele mai multe competențe lor în mâinile noilor elite și guverne independente din New Delhi în Lagos în Ho Chi Minh City și așa mai departe, care conduc şi acum aceste ţări.
(-GLOBALSECURITY.ORG CREDIT)
Transfer de putere nu s-a produs doar pe o scară foarte largă și în doar câţiva zeci de ani, dar s-a făcut în cele mai multe cazuri într-un mod relativ ordonat și pașnic. De-a lungul istoriei, imperiile nu a cedat niciodată benevol la puterea lor. La orice rebeliune, imperiul îşi folosea toată forţa pentru a zdrobi revolta cu pumn de fier. Chiar și atunci când imperiile deveneau prea slabe pentru a supraviețui, ele nu renunțau la putere de bunăvoie, și foloseau orice portiţă rămasă pentru a se agăţa de puterea lor pentru câțiva ani în plus, pentru a întârzia colapsul. Când imperiul se prăbușea în cele din urmă, era înlocuit de cele mai multe ori de un haos sângeros, de forțe rivale care luptau pentru moștenirea imperiului. De exemplu, în secolul al cincilea, când Imperiul Roman a slăbit, romanii nu a renunţat de bună voie la imperiu. Au încercat să păstreze controlul până în ultimul minut. Când Imperiul Roman s-a prăbușit în cele din urmă, a fost înlocuit cu o luptă teribilă și sângeroasă pentru controlul teritoriilor care au aparținut anterior imperiului. Tot felul de popoare, franci, goți și vizigoții, precum și vandalii și așa mai departe, au luptat feroce unul cu altul, pentru moștenirea romană. Acest proces s-a repetat de ori de câte ori un imperiu mare s-a prăbușit.
(CREDIT - IMG.PHOTOBUCKET.COM)
Din 1945 încoace, când au simțit că au devenit prea slabe pentru a supraviețui, majoritatea imperiilor au renunțat la putere relativ pașnic și ordonat. Procesul de colaps imperial a decurs în linişte nu în totalitate, dar în cea mai mare parte. Imperiul Britanic este un exemplu bun. În 1945, Marea Britanie controla aproximativ un sfert din lume și un sfert din oamenii lumii. Există ţări unde britanicii au încercat să rămână la putere cu ajutorul armatei, și de asemenea alte locuri în care după retragerea britanicilor a izbucnit violența, cum ar fi Palestina, Cipru sau India. Dar, în cele mai multe cazuri, Imperiul Britanic s-a retras nu din cauza unei revolte pe care nu o putea supune, ci pentru că conducătorii imperiului au ajuns la concluzia că sunt prea slăbiţi pentru a continua. Deliberat și de bună voie, ei au transferat puterea unor elite locale noi și în cele mai multe cazuri steagul britanic a fost dat jos și steagul țării independente a fost arborat în locul său. A apărut un nou stat, fără un război sângeros, fără a ucide milioane de oameni, un stat cu granițe și identitate independentă şi relativ sigură. Nu s-a întâmplat așa în toate cazurile, dar în cele mai multe cazuri. Violența a fost încă prezentă când imperiul britanic s-a prăbușit, dar în comparație cu media istorică, în comparație cu ce s-a întâmplat în istorie când s-au prăbușit marile imperii, retragerea britanică a fost un exemplu de pace și ordine.
Un exemplu și mai remarcabil este prăbușirea Imperiului sovietic din Rusia, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Cu toate conflictele erupte în Balcani, în Caucaz și în Asia Centrală, putem spune cu siguranţă că niciodată în istorie un imperiu de o astfel de anvergură nu a dispărut atât de repede, în termen de doar doi ani, atât de liniștit și într-o manieră atât de ordonată. Imperiul sovietic în 1989 nu a suferit nici o înfrângere militară, cu excepția înfrângerii din Afganistan, care a fost ceva minor și nu ar fi putut provoca prăbușirea unui imperiu atât de mare. Declinul Imperiului Rus sovietic nu a fost similar Imperiului Roman care s-a prăbușit din cauza presiunii hoardelor de germani, huni și barbari invadatori. Nimeni nu a invadat Imperiul sovietic în 1989. În mod similar, nu a existat nici revoltă serioasă împotriva Imperiului sovietic. Nu a fost o campanie de nesupunere civilă cum a fost cea a lui Mahatma Ghandi în India contra britanicilor. Nimeni nu a luptat contra sovieticilor, cu o excepție, mișcarea Solidarităţii din Polonia. Mișcarea de Solidaritate a eșuat. Lech Walesa a condus o campanie de nesupunere civilă în Polonia, una dintre țările care au apartinut imperiului sovietic. Dar, din nou, cu tot respectul, nu a fost cauza prăbușirii imperiului sovietic. Sovieticii în 1989, nu numai că nu trebuiau să se confrunte cu o invazie din afară sau o rebeliune din interior, ci controlau în continuare cea mai mare și mai puternică armată din istorie. Aveau milioane de soldați, zeci de mii de tancuri și avioane, submarine și nave, precum și destule arme nucleare pentru a nimici întreaga omenire de mai multe ori.
Mihail Gorbaciov în 1987 (credit -WIKIMEDIA)
Armata roșie, armata sovietică, precum și celelalte armate din Pactul de la Varșovia din blocul comunist au rămas loiale Moscovei. Dacă Mihail Sergheevici Gorbaciov, ultimul conducător sovietic, ar fi dat ordinul, armata roșie ar fi făcut tot ceea ce ar fi trebuit. Să deschidă chiar focul contra civililor, a rebelilor, a tuturor demonstranților. Deci, nu exista nici o presiune pentru elita sovietică, cum a fost cazul romanilor, care au fost învinși și nu au avut suficient aparat militar ca să reziste. Ce s-a petrecut a fost că elita sovietică și regimurile comuniste din întreaga majoritatea țărilor din Europa de Est, cu excepția României și Serbiei, au ales să se desprindă din Imperiu de bună voie și pașnic. Când au văzut că comunismul nu funcționează, elitele nu au ales să folosească puterea militară ca să păstreze în funcțiune sistemul și să subjuge pe oricine ar fi încercat să li se opună. Au ajuns la concluzia că sistemul nu a funcţionat în modul dorit, și au decis de bunăvoie și pașnic să renunțe la putere. Niciodată atât de multă putere nu a fost cedată de atât de puțini oameni. Oamenilor le place să dea vina pe conducerea sovietică pentru multe, dar ar trebui să le dea credit cel puțin pentru faptul că au avut integritatea, simțul moral şi responsabilitatea etică să desființeze imperiul lor pașnic. În istorie, atât de multă putere nu s-a mai transferat niciodată înainte la atât de puțini oameni. Pentru Premiul Nobel pentru Pace, Dr. Harari l-ar nominaliza pe Gorbaciov și elita sovietică, pentru că au cedat de bunăvoie la atâta putere colosală fără a provoca multe probleme. Ceea ce este și mai remarcabil, sau la fel de remarcabil este faptul că, Gorbaciov şi colegii sai au renunțat în 1989 nu numai la imperiul sovietic, un imperiu relativ nou, înființat de către Stalin după al doilea război mondial.
Primirea țarului Rusiei la Kremlin (credit - Wikimedia)
De asemenea, ei au au renunțat la Imperiul Rus, un imperiu mult mai vechi care a fost înființat de Ţari în secolele anterioare. În același timp, conducerea sovietică a renunțat la controlul țărilor din Europa de Est şi a permis de asemenea imperiului rus să se prăbușească, teritorii să se fragmenteze pe care Ţariii le-au cucerit cu un secol, două sau trei secole mai înainte, cum ar fi Ucraina, Lituania și Estonia, colhozuri, Asia Centrală, Kazahstan și Uzbekistan. Tuturor acestor zone, cuceririle țarilor din secolul al 18-lea și al 19-lea, conducerea sovietică le-a permis să obțină independența față de Moscova, faţă de Imperiul Rus.
Schimbări pașnice
Imperiul britanic și cel francez la 1920 (CREDIT - Wikimedia)
Prăbușirea imperiilor britanic, francez, rus și a celorlalte puteri europene s-a produs în cea mai mare parte pașnic. Ele au făcut locul nu la haos, ci la zeci de state independente. Când francezii și britanicii au părăsit Africa și Asia, zeci de state independente noi au ocupat ceea ce a fost anterior Imperiul Britanic și francez. În mod similar, atunci când imperiul sovietic s-a prăbușit, fapt care ar fi putut crea numeroase oportunități pentru războaie de frontieră între statele noi, cele mai multe dintre noile state ale lumii, precum şi cele mai multe state din lume, în general, au fost remarcabil de pașnice, remarcabil de dezinteresate de război pe parcursul ultimelor decenii. Din 1945, nu se mai invadează alte state în scopul de a le cuceri și înghiți. Astfel de cuceriri erau pâinea și untul istoriei politice din vremuri imemoriale. Doar aşa s-au stabilit cele mai mari imperii si cei mai mulţi conducători și populații așteptau ca lucrurile să rămână aşa. Lumea se aştepta ca împăratul unui alt regat să-i poată invada, să le înfrângă armata, să le cucerească teritoriul, să-i subjuge și anexeze la împărăția sau imperiul lor. Acest lucru nu se mai întâmplă în cele mai multe părți ale lumii. Campaniile de cuceriri, cum erau cele romane, asiriene, mongole sau otomane nu mai pot avea loc astăzi niciunde în lume.
(CREDIT -USERS.EROLS.COM)
Din 1945, nici o țară independent recunoscută de Organizația Națiunilor Unite nu a mai fost cucerită și șteasă de pe hartă de altă țară. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Războaie internaționale limitate apar încă periodic și milioane mor încă astăzi în războaie, dar chiar și astfel de războaie limitate nu mai sunt normalitate.Se petrec în mai multe locuri și perioade, dar nu sunt norma care caracterizează toate regiunile lumii. Când ne gândim la o zonă care este pașnică, să zicem Europa, cu toate democrațiile și țările bogate, ea este o zonă pașnică. Dar aceeaşi pace caracterizează multe alte părți ale lumii, cum ar fi, de exemplu, America de Sud. Deseori, când oamenii îşi imaginează politica Americii de Sud, ei nu o văd ca fiind foarte liniștită. Văd imagini de Juntas, generali militari care conduc lovituri de stat, revoluții și lupte violente pentru controlul țării. Acest lucru poate fi adevărat în politica internă, dar un fapt surprinzător este faptul că America de Sud în timpul secolului 20 deci vreme de mai bine de o sută de ani, a fost un loc uimitor de liniștit în ce priveşte războaiele internaționale. Ultimul război grav între țările din America de Sud a fost războiul Peru-Ecuador în anul 1941.
O navă a Marinei peruviene, în apele ecuadoriane în timpul conflictului. (WIKIMEDIA)
Înaintea a fost războiul Bolivia-Paraguay, din 1932 şi 1933. Înainte de asta, războiul serios anterior a fost în 1884, între Chile, pe de o parte și Bolivia și Peru pe de altă parte. Acest lucru înseamnă că, vreme de 130 ani am văzut la sfârșitul acestui război între Chile și Bolivia și Peru în 1884. Singurele două războaie internaționale grave de atunci au fost la sfârșitul anilor 1930, 1940. A mai fost un alt război celebru în America de Sud, războiul din Insulele Falkland, în 1982, care a implicat o țară din afara Americii de Sud, Marea Britanie. Chiar dacă luăm războiul din Insulele Falkland în considerare, doar trei războaie în 130 ani într-o zonă atât de mare cât America de Sud este o realizare uimitoare.
De asemenea, lumea arabă este rareori văzută ca o zonă liniștită în lume. Dar după ce țările arabe au câștigat independența față de imperiile europene, o singură dată o țară arabă a invadat teritoriul unui alt stat într-o încercare de cucerire. A fost invazia Kuweitului de către Irak în 1990. Au fost destul de multe ciocniri de frontieră între țările arabe, de exemplu între Siria și Iordania în 1970. Au existat multe intervenții armate ale unui stat arab în treburile altuia. De exemplu, sirienii au intervenit în Liban de-a lungul a mulți ani. Și au fost multe războaie civile și revolte și revoluții în țările arabe. Cu toate acestea, nu au existat războaie internaționale pe scară largă între statele arabe, cu excepția invaziei Kuweitului de către Irak în 1990.
(CREDIT - Wikimedia)
Acest fapt este uimitor dacă îl comparăm cu politica din cea mai mare parte a lumii până în ultimele decenii . Chiar dacă lărgim perspectiva și urmărim nu doar lumea arabă ci întreaga lume musulmană, țări precum Iran, Turcia, Indonezia și Pakistan. În întreaga lume musulmană a ultimelor decenii, a existat un singur caz de război internațional major grav între două state musulmane; războiul Iran-Irak în anii 1980, asta e tot. În afară de invazia Kuweitului de către Irak și războiul dintre Irak şi Iran nu mai avem alte exemple în care o țară musulmană încearcă să cucerească o alta. Nu a fost nici un război major între să zicem, Turcia și Iran, sau între Indonezia și Malaezia, sau între Pakistan și Afganistan. Au fost multe razboaie civile, multe revoluții, multă violență internă, dar la nivelul politicii internaționale, de război internațional, lumea musulmană din ultimele decenii este remarcabil de liniștită. În Africa lucrurile nu sunt tot atât de roz. Dar chiar și aici, majoritatea conflictelor erau războaie civile, revoluții și răscoale. De când statele africane şi-au câștigat independența față de imperiile europene în anii '60 și '70, foarte puține au invadat o țară vecină, în speranța de a o cuceri, sau să cucerească o parte semnificativă a acesteia.
Ce înseamnă pacea reală?
În mod cu totul surprinzător, când oamenii aud astfel de veşti minunate, de pace în lume, în loc să reacționeze cu bucurie și fericire, cei mai mulți reacționează cu neîncredere și chiar furie. Un contra-argument comun este că probabil trăim o perioadă de pace relativă în lume în ultimele decenii, dar au mai existat astfel de perioade de-a lungul istoriei. De exemplu, Europa între 1871 și 1914 a trăit o perioadă de pace relativă, puține războaie internaționale și totul s-a terminat destul de prost. S-a încheiat cu primul război mondial. Toate perioadele anterioare de pace din istorie s-au încheiat cu războaie. Oamenii spun că e tot posibil să avem câteva decenii de pace, dar următorul război mare, al treilea război mondial ne așteaptă după colț. Dr. Harari subliniază faptul că nu putem spune ce se va întâmpla în viitor, nimeni nu poate garanta că al treilea război mondial nu va erupe în 2020 sau 2040. Dar pacea pe care lumea o trăieşte astăzi este foarte diferită de pacea tuturor perioadelor pașnice anterioare din istorie, deoarece cuvântul "pace" are două semnificații distincte și foarte diferite. Prima este pur și simplu lipsa războiului. Dacă nu există nici un război între două state, noi spunem că cele două ţări sunt în pace. Acest fel de pace s-a repetat în perioadele anterioare ale istoriei. De exemplu în Europa, între 1871 și 1914 spunem că a fost pace, pentru că nu a izbucnit nici un război. Războiul lipsea, așa că a fost pace. Acest tip de pace este foarte fragil. O lege de fier a politicii internaționale de-a lungul istoriei decretează că la fiecare două formațiuni politice apropiate, care sunt în prezent la pace, există o ipoteză după care ele vor merge la război în termen de un an. Această lege s-a aplicat des de-a lungul istoriei. În Europa sfârșitului de secol 19, Germania și Franța în 1899 erau la pace, dar exista un scenariu plauzibil pentru un război între Germania și Franța în 1900. Similar, în Evul Mediu, dacă în 1300 Anglia și Franța erau la pace, exista un scenariu probabil ca în termen de un an cele două ţări vor fi în război. Acest lucru a fost valabil si pentru China antică, și Grecia antică și Mesopotamia antică și pentru toate celelalte perioade ale istoriei. Dacă Sparta și Atena erau la pace în 450 î.Hr., exista un scenariu plauzibil că ar fi în război la 449 BC.
În zilele noastre, omenirea a rupt această lege pentru prima dată în istorie. Astăzi, cuvântul "pace" a căpătat un nou sens. Noua pace nu înseamnă lipsa războiului ci înseamnă neverosimilitatea unui război, imposibilitatea unui război. Pacea reală, tipul avut astăzi în lume, nu este atunci când nu izbucneşte nici un război. Pacea reală este atunci când războiul este imposibil, de neconceput, de neimaginat. Oamenii de știință și cercetătorii disting acestă nouă formă de pace, pentru că în lume nu a existat niciodată înainte o astfel de pace. Pentru majoritatea țărilor din lumea de astăzi nu există nici un scenariu plauzibil care să conducă la război pe scară largă în termen de un an. Ce ar putea provoca un război în 2014 între Franța și Germania, sau între Japonia și China, sau între Brazilia și Argentina? Nu există nici un scenariu credibil pentru o astfel de ipoteză. Pot să existe ciocniri minore la frontiere, spre exemplu poliția de frontieră din Brazilia poate trage câteva focuri spre poliția de frontieră argentiniană din cauza unei neînțelegeri, și se poate produce un incident internațional, dar un război adevărat ar implica divizii blindate ale armatei braziliane care să mărşăluiască la porțile Buenos Aires și bombardiere argentiniene care să pulverizeze cartiere întregi din Rio de Janeiro și Sao Paulo. Un astfel de război este de neimaginat în 2014. Când spunem că guvernul brazilian se întâlnește pentru discuţii ce privesc bugetul pentru anul viitor, 2014, ministrul brazilian de apărare nu se ridică să spună: stop! Trebuie să punem deoparte câteva miliarde de dolari în eventualitatea în care, anul viitor, vom dori să cucerim Argentina, Uruguay deci trebuie să avem astfel de rezerve. Dacă ar face-o, colegii lui ar crede că a înnebunit. Acesta este noul sens al păcii, nu razboiul care nu se întâmplă, ci faptul că războiul este pur şi simplu de neconcepu. Există excepții, țări precum Israel și Siria, sau Etiopia și Eritreea. Ne-am putea imagina un război care să erupă între Siria și Israel anul viitor. Ministrul israelian de aparare se poate ridica în discuțiile privind bugetul să spună, așteptați un minut, ce facem dacă apare un război cu Siria anul viitor. Dar în cele mai multe cazuri astfel de lucruri nu se întâmplă.
Unele persoane susţin că este foarte naiv să credem că lumea este într-o nouă eră a păcii. Nu putem spune cu siguranţă ce va întâmpla în cinci sau zece ani sau poate 20 de ani. Dar chiar această naivitate este fascinantă. Oamenii, guvernele și companiile îşi duc viața, fără a-şi imagina vreodată posibilitatea unui război serios. Faptul că oamenii pot fi atât de naivi este în sine o dovadă pentru cât de pașnică a devenit lumea.
Cum am realizat "pacea"
Oamenii de știință au încercat să explice această evoluție fericită în multe feluri. Au scris cărți și articole. Principalele teorii sau factori care contribuie la noua eră a păcii vor fi prezentate pe scurt. Cel mai important factor este prețul războiului care a crescut dramatic. În prezent, un război pe scară largă este extrem de costisitor, din cauza daunelor mari pe care un războiul le provoacă și mai presus de toate daunele pe care armele nucleare le pot provoca. Premiul Nobel Ultim pentru Pace, dacă ne-am gândit că Mihail Gorbaciov ar fi un pretendent pentru el, apoi principalii săi concurenți sunt fizicienii care au inventat bomba atomică și armele nucleare. Armele nucleare au făcut prețul războiului atât de mare încât a condus țări să nu se mai angajeze în război, în special în războaie majore între superputeri pentru o poziție hegemonică în lume. Astfel de războaie între superputeri majore cu arme nucleare s-ar transforma in sinucidere colectivă. Nici o naţiune nu poate ieşi victorioasă după un război nuclear între superputeri, nu ar exista decât învinşi.
Pe măsură ce prețul războiului a crescut, profiturile de pe urma războiului au scăzut oferindu-ne al doilea motiv pentru pacifismul zilelor noastre, declinul în profituri. Pentru cea mai mare parte a istoriei, regi, împărați și sultani se puteau îmbogăți prin cucerirea, jaful și anexarea teritoriilor inamice. Cea mai mare avere de-a lungul istoriei a fost bogăția materială, cum ar fi terenuri, vite, sclavi, aur și așa mai departe. Pentru că era o bogăție materială, era relativ ușor de cucerit, prădat sau ocupat. Se putea cuceri cu ușurință o mină de aur, sau un câmp de grâu. Astăzi însă, bogăția în lume constă mai mult în capital uman, în cunoaștere, în structuri economice sociale complexe, cum ar fi bănci și corporații. Acestea sunt sursele de bogăţie astăzi în lume, nu câmpuri și minele de aur. Prin urmare sunt foarte greu de cucerit, prădat sau anexat.
Dr. Harari ia exemplu statului California. California, chiar și fără restul Statelor Unite, este unul dintre cele mai bogate zece state din lumea de astăzi. Bogăția din California a fost inițial construită pe baza minelor de aur. Goana după aur de la mijlocul secolului al 19-lea a transformat California dintr-un teren al nimănui, arid şi greu de locuit, într-o mare putere economică și un centru politic mondial. Astăzi, minele de aur din California joacă un rol periferic în economia din California. Mult mai important este Silicon Valley unde au sediul Google, Facebook, Microsoft și multe alte companii, precum și industria de film de la Hollywood. Acesta este tipul de bogăție care există astăzi în California. Ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, chinezii şi-ar spune, hai să invadăm California, să o cucerim și trimit o armată într-o flotă mare peste Oceanul Pacific, și ar masa milioane de soldați pe plajele din San Francisco, Los Angeles și ar avansa spre interior? Chiar dacă chinezii ar reuși să câștige, dacă americanii nu ar arunca o bombă atomică asupra lor și chinezii ar reuşi cumva să câstige, ce ar avea ei de câștigat? Ar obține foarte puțin, pentru că nu se poate cuceri Silicon Valley. Se poate cuceri valea în sine, dar nu se poate cuceri bogăția din Silicon Valley, pentru că bogăția din Silicon Valley nu provine din minele de siliciu. Nu există mine de siliciu în Silicon Valley. Bogăția Silicon Valley se află în mintea, creierul inginerilor Google, Facebook și inginerilor Microsoft. Aceste persoane, împreună cu toți actorii și regizorii de la Hollywood ar fugi din California cu mult timp înainte ca chinezii să o cucerească. Ar fi de mult în New York, Paris sau Bangalore, cu mult înainte ca tancurile chineze să ajungă la Silicon Valley sau la Hollywood. Îmbogăţirea prin cucerirea altor ţări nu e posibilă astăzi cu ușurință.
Nu toate bogăția din lume este cunoaștere. Există unele locuri unde bogăția este încă de modă veche, constând în mine și câmpuri petroliere și lucruri de genul asta. Acestea sunt exact locurile unde războaiele internaționale grave pot avea încă loc. De exemplu, invazia Kuweitului de către Irak și invazia irakiană a Iranului au avut loc într-o zonă în care bogăția este încă materială. Sheikh kuweitieni puteau să fugă în străinătate atunci când tancurile irakiene i-au invadat, câmpurile petroliere însă nu. Acesta este motivul pentru care Saddam Hussein a considerat că e cel puțin util să invadeze Kuweitul.
Avantajele aduse de pace
Al treilea motiv este că pacea a devenit mai profitabilă decât oricând înainte. În timp ce războiul este mai puțin profitabil, pacea este mai avantajoasă. În economiile tradițional agricole, comerțul pe distanțe lungi și investițiile străine erau marginale, nu erau importante din punct de vedere economic. În consecință, pacea între regate diferite aducea mici avantaje, cu excepția evitării costurilor de război, pacea a avut întotdeauna acest beneficiu. În cazul în care Anglia și Franța erau la pace, francezii profitau de faptul că nu trebuiau să plătească impozite grele de război, şi nu aveau de suferit în urma invaziilor distructive britanice. Altfel, pacea nu aducea alte avantaje. În economia capitalistă modernă, comerțul exterior și investițiile străine au devenit foarte importante pentru economie. Pacea aduce propriile sale beneficii, propriile sale profituri unice. Nu doar evitarea costurilor războiului, este profitabil să fie în pace pentru că se poate desfăşura comerț liber și investițiile străine înfloresc. Atâta timp cât China și Statele Unite, de exemplu, sunt la pace, chinezii pot prospera prin tranzacționarea cu Statele Unite, pot vinde produse chinezești americanilor, pot face investiții pe Wall Street, și pot primi investiții americane în China. Pacea aduce prosperitate.
În plus față de armele nucleare și motivele economice, există, de asemenea, un motiv cultural important pentru dispariția războiului. Multe elite vechi, cum ar fi căpeteniile Hun, nobili vikingi sau preoții Azteci vedeau războiul pur și simplu ca pe ceva bun, ceva pozitiv. Nu e de mirare că au pornit atâtea războaie. Alte elitele vedeau războiul ca pe ceva rău, așa cum şi este, dar îl vedeau ca pe un rău inevitabil, ca o parte naturală a lumii, și de aceea era cel mai bine să fie folosit pentru propriul avantaj. Epoca modernă târzie a fost prima dată în istorie când lumea a ajuns să fie dominată de o elită într-adevăr pacifistă. Politicieni, oameni de afaceri, intelectuali și artiști văd cu adevărat războiul ca pe ceva atât de rău și care poate fi evitat. Cei mai mulţi politicieni și artiști din lumea de astăzi nu spun că războiul este ceva rău, ci că nu ne poate aduce nimic bun. Ei cred că dacă ne vedem în mod serios şi înțelept de afacerile noastre, putem găsi modalități de a evita complet războaiele și mentalitatea funcționează într-adevăr, există tot mai puține războaie astăzi în lume.
Explicația finală pentru declinul războiului este faptul că statele şi-au pierdut pur și simplu independența și, prin urmare, nu pot purta războaie. Cele mai multe țări în lumea de astăzi nu se mai angajeze în conflicte pe scară largă scală pentru simplul motiv că ele nu mai sunt independente. Chiar dacă cetățenii din țări precum Israel, Italia, Thailanda sau Mexic trăiesc cu iluzia independenței guvernelelor lor, acestea nu pot de fapt conduce politici economice interne sau externe independente. Sunt incapabile de a lansa și desfășura un război pe scară largă pe cont propriu, fără aprobarea comunitatăţii internaționale și a elitelor internaționale. Suntem martorii astăzi la formarea unui nou imperiu, a unui imperiu global. Ca și imperiile anterioare, acest imperiu global impune pace în interiorul frontierelor sale. Deoarece granițele imperiului global acoperă întregul glob, imperiul global impune în mod eficient pacea în lume.
Aceste explicații diferite nu sunt contradictorii, ci sunt complementare. Istoricii dezbat cât de important este fiecare criteriu, dar cele mai mulţi sunt de acord că toate explicațiile contribuie la intelegerea perioadei de liniștea unică în care suntem destul de norocoşi să trăim. Deci, cum putem rezuma esenţa epocii moderne? Este cumva o perioadă de războaie, sacrificii și asuprire așa cum s-a trăit în timpul războaielor mondiale? sau este o eră de pace care a devenit predominantă în lume în ultimele decenii? Răspunsul nu e deloc banal şi trebuie să înţeleagă orizontul istoric. Este şocant cât de des punctul de vedere al trecutului este distorsionat de evenimentele ultimilor ani. Dacă această curs ar fi fost scris în 1945 sau 1962, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sau în plin Război Rece, perspectiva ar fi fost probabil mult mai sumbră. Probabil că s-ar fi concentrat mult mai mult pe violența din lume. Dar din moment ce această lecție este predată în 2015 și ultimele decenii au fost relativ pașnice, punctul de vedere al istoriei moderne e mult mai luminos. Pentru a satisface atât optimiștii cât și pesimiștii cu privire la ce ne așteaptă în secolul următor, se poate finaliza această lecție prin a spune că epoca modernă târzie nu este caracterizată în mod necesar prin violență sau pace, dar mai presus de toate de un dinamism fără precedent, suntem astăzi în pragul atât al raiului cât și al iadului. Istoria încă nu s-a decis încă în ce ne priveşte, și un șir de coincidențe ne-ar putea trimite în orice direcție.
O altă întrebare răzbate de deasemenea din istoria modernă, şi anume dacă în ciuda tuturor revoluțiilor uimitoare și invențiilor ultimelor secole, fericirea omului ca individ s-a îmbunătățit sau nu. Sunt oamenii de azi, în 2015, mai fericiți decât oamenii din secolul al 19-lea, sau în Evul Mediu, sau în Egiptul antic? Acesta este subiectul lecției următoare. Dr. Harari va încerca să răspundă la această întrebare tulburătoare care priveşte fericirea sau suferința omenirii. Ne vom întreba serios dacă astăzi, după toate revoluțiile și invențiile și așa mai departe, suntem într-adevăr mai fericiți decât strămoșii noștri din Evul Mediu, sau din Egiptul antic, sau vânători-culegătorii care au trăit cu zeci de mii de ani în urmă.
Urmează lecţia: Fericirea modernă.
Urmează lecţia: Fericirea modernă.
