Lecţia XI - Descoperirea ignoranţei

Descoperirea ignoranţei

Cu această lecţie, dr. Harari începe a patra și ultima parte a cursului, numită "Revoluția științifică". Acesta este dedicată revoluției științifice precum şi implicațiilor ei în politică, societate și economie. Prima lecţie din această parte a cursului este numită "Descoperirea Ignoranţei". Procesul de unificare a omenirii a fost finalizat în ultimii 500 de ani. În același timp, a existat o creștere explozivă a puterii umane în ansamblu datorită, înainte de toate, descoperirilor ştiinţei moderne.Omenirea a devenit tot mai conştientă că singurul lucru care-i limitează puterea este propria ignoranță, și că descoperirea de cunoștințe noi îi dă posibilitatea de a face aproape orice. Această lecţie va detalia diferenţele dintre știința modernă şi formele de cunoaștere anterioare, precum şi ascensiunea bruscă și realizările de neegalat ale ştiinţei.

Dr Harari de la Universitatea Ebraică din Ierusalim continuă prin aceste subiecte lecţiile despre istoria omenirii. Lecţia actuală descrie importanța descoperirii ignoranței. Acestea sunt notele de curs ale lui Louise Charente pentru cursul de pe Coursera.org. Originalul în engleză este aici: The Discovery of Ignorance.

Revoluția științifică

Dans ţărănesc, Pieter Bruegel cel Bătrân

Revoluția științifică se referă la fenomenala creștere a capacităţilor umane din ultimii 500 ani, un rezultat direct al descoperirilor și invențiilor științei moderne. Nimic de genul acesta nu s-a întâmplat înainte comparabil în viteza și amploare. Un țăran care a trăit în anul 1000 d.Hr. ar fi văzut câteva schimbări în anul 1500 d.Hr. Lumea era foarte asemănătoare pentru țărani, în ciuda schimbărilor în tehnologie, granițe politice, convingeri și așa mai departe. Pe ansamblu era încă aceeași lume. O persoană din anul 1500 ar găsi însă la începutul secolului 21 o lume ciudată, complet diferită, schimbată dincolo de orice înțelegere. El ar putea crede că nu mai este pe pământ, ci undeva în rai sau iad. Lucruri pe care noi le considerăm normale, cum ar fi bombe nucleare, avioane, vaccinare, telefoane celulare, computere erau dincolo de cele mai îndrăznețe vise ale oamenilor acum 500 de ani. Acum 500 de ani vorbitul la telefon cu cineva din cealaltă parte a lumii sau zborul pe alt continent, erau considerate ca un domeniu exclusiv al îngerilor și zeilor. E imposibil de explicat cuiva care trăia în epoca lui Columb cum se poate vorbi în faţa a zeci de mii de studenți simultan pe Internet (coursera n.t.). Dacă dorim lumină, apăsăm pur şi simplu un întrerupător, îl apăsăm din nou și lumina dispare. Pentru noi acest lucru sună banal, dar să explicăm forţa curentului electric strămoșilor noștri de acum 500 de ani! Este dincolo de mijloacele lor de înțelegere, chiar dincolo de visele si fanteziile lor. Oamenii au obținut aceste forţe prin investirea de resurse în domeniul cercetării științifice.

Investiții

Până la începutul perioadei moderne, oamenii au investit puţin efort în cercetarea științifică, deoarece nu credeau că vor obţine avantaje medicale, militare sau economice. Regi și împărați dădeau cu siguranță bani pentru burse şi educație, nu pentru a a dobândi puteri noi, ci pentru a le păstra pe cele existente. Regele tipic dădea bani preoților, filozofilor, poeților în speranța că aceştia vor legitima stăpânirea lui și vor menține ordinea socială. El nu se aștepta ca ei să descopere medicamente noi, să inventeze arme sau să stimuleze creșterea economică. În ultimele cinci secole însă, oamenii au ajuns să creadă din ce în ce mai mult că ar putea câștiga putere investind tot mai mulţi bani și resurse în cercetarea științifică. Nu era o credință oarbă, ci ceva demonstrat practic în mod repetat. Dobândind mai multă putere, tot mai multe resurse au fost introduse în cercetare. Guvernul Statelor Unite a alocat în ultimele decenii miliarde de dolari în domeniul fizicii nucleare. Cunoașterea adusă de această cercetare a făcut posibilă construcția centralelor nucleare, care asigură energie electrică ieftină pentru industriile americane.

(CREDIT - CHAPTER16PROJECT15)

Aceste industrii plătesc taxe către guvernul Statelor Unite, care foloseşte o parte pentru a finanța şi mai multă cercetare în fizica nucleară. Pentru a face progrese, ştiința are nevoie de mai mult decât doar de cercetare. Are nevoie de angrenarea științei, politicii și a economiei. Aparatul politic și cel economic furnizează resurse fără de care cercetarea științifică este aproape imposibilă. În schimb, cercetarea științifică crează înzestrări noi care sunt folosite, printre altele, pentru a obține resurse noi. Unele dintre aceste resurse noi sunt reinvestite în cercetare. Aceasta este bucla de reacţie (feedback) de bază a revoluției științifice. Pentru a înțelege revoluția științifică, nu este suficient să studiem doar știința. Newton, Galileo și Einstein au spus că trebuie să înțelegem, de asemenea, legăturile dintre știință, politică şi economie.

Caracterul unic al științei moderne

Cel puţin de la revoluția cognitivă încoace, oamenii au încercat mereu să înţeleagă cum functionează universul. N-a fost neapărat ceva unic pentru aceşti ultimi 500 de ani. Strămoșii noștri de acum mii și chiar zeci de mii de ani au investit mult timp și efort în încercarea de a descoperi regulile care guverna lumea naturală din jurul lor. Știința modernă se deosebește însă de toate tradițiile anterioare ale cunoașterii în trei moduri esenţiale. În primul și cel mai important rând ea este diferită în capacitatea de a admite ignoranța. Știința modernă se bazează pe admiterea faptului că nu știm totul. Chiar mai mult decât atât, ea acceptă că lucrurile pe care credem că le știm s-ar putea totuși dovedit greșite pe măsură ce câștigăm mai multe cunoștințe. În știința modernă nici un concept, idee sau teorie nu este considerată sacră și de necontestat. A doua caracteristică unică este accentul pus pe observaţie și matematică. Oamenii de stiinţă moderni încearcă să obțină noi cunoștințe prin colectarea observațiilor asupra lumii, folosind apoi instrumente matematice pentru a grupa aceste observatţii în teorii complexe. A treia caracteristică unică este faptul că ştiinţa îşi propune să dobândească puteri noi. Știința modernă nu este niciodată mulțumită cu crearea unor teorii și înțelegerea modului în care funcționează lucrurile. Știința modernă folosește aceste teorii pentru a dobândi puteri noi, și în special pentru a dezvolta tehnologii noi. Nu adevărul este scopul real al științei moderne, ci puterea.

Dr. Harari va urmări în detaliu fiecare caracteristică a științei moderne

Capacitatea de a admite ignoranța

Nuntă Țărănească, Pieter Bruegel cel Bătrân

Într-un anumit sens, revoluția științifică nu a fost o revoluție a cunoștințelor cum este ea descrisă de obicei, ci o revoluție a ignoranței. Cea mai mare descoperire a revoluției științifice a fost descoperirea ignoranței, descoperirea faptului că oamenii nu știu răspunsurile la întrebările cele mai importante. Cunoaşterea pre-modernă oferită de Islam, creștinism, budism afirmau că tot ceea ce este esenţial de știut despre lume era deja cunoscut. Marile zeităţi, sau un Dumnezeu atotputernic, sau înțelepții din trecut știau tot ce se putea cunoaște şi explicau tot ceea ce aveam nevoie să ştim în scripturi şi tradiții orale. Răspunsul la o orice întrebare importantă era să în textele antice înțelese în mod corespunzător. Era de neconceput faptul că din Biblie, Coran, sau Vede lipseşte vreun secret esențial al universului. Un secret care trebuia să fie descoperite de omul modern. Tradițiile vechi în ce priveşte cunoașterea admiteau doar două tipuri de ignoranță.

În primul rând, dacă cineva era ignorant într-un domeniu foarte important, tot ceea ce el sau ea trebuia să facă era să întrebe pe cineva mai înțelept. Nu era nevoie să se descopere ceva ce nimeni altcineva nu știa. Dacă un țăran medieval european vroia să cunoască originea rasei umane, el, la fel ca toți ceilalți, presupunea că tradiția creștină avea deja răspunsul complet. Dacă țăranul nu știa, tot ce trebuia să facă era să-l întrebe pe preot, iar dacă preotul nu știa, atunci acesta îl întreba pe episcop sau pe Papă. Aceştia aflau toate răspunsurile studiind şi înțelegând textele sacre. În al doilea rând, era de neconceput că nu numai o singură persoană, dar că toți oamenii ar putea fi ignoranţi în ce priveşte lucrurile importante. Prin definiție, în conformitate cu religiile tradiționale, ceea ce deităţile sau înțelepții din trecut nu s-au deranjat să ne transmită în texte și tradiții sacre era complet lipsit de importanță. Dacă un țăran medieval vroia să știe cum îşi țes pânzele păianjenii, era lipsit de sens să-l întrebe pe preot, pe episcop sau pe Papă, deoarece aceştia nu știau și nu exista nici un răspuns la această întrebare în vreo lucrare creștină.

(CREDIT Wikimedia )

Acest lucru nu înseamna că creștinismul era deficitar. Însemna doar că întrebarea era lipsită de importanță. La urma urmei, Dumnezeu știa totul, inclusiv de ce păianjenii îşi țes pânzele. Dacă ar fi fost cumva o informație esențială, necesară pentru prosperitatea populației și pentru mântuire, Dumnezeu ar fi avut grijă să includă o explicație detaliată a păianjenilor în Biblie. Creștinismul nu interzicea oamenilor să studieze păianjenii dacă aceştia o doreau. Oamenii implicați în studiul păianjenilor ar fi trebuit însă să accepte rolul lor periferic în societate, și lipsa de relevanță a concluziilor lor pentru adevărurile eterne ale religiei și a societății creștine. Orice putea descoperi un savant despre păianjeni, era fără însemnătate.

În toate vremurile, chiar și în cele mai pioase și conservatoare, au existat mereu oameni care să susţină că există lucruri importante pe care întreaga societate le ignoră sau nu le cunoaşte. Cu toate acestea, astfel de persoane au fost marginalizate sau persecutate, sau au fondat o tradiție nouă care a susținut că ea știe acum tot ce era de știut. Profetul Mahomed şi-a început cariera religioasă prin condamnarea colegii săi arabi care trăiau în ignoranța adevărului divin. Cu toate acestea, foarte rapid Mahomed însuși a început să susțină că el știa tot adevărul pentru că i-a fost revelat lui de către Dumnezeu. Urmașii lui Mahomed, prin urmare, au început să-l numească pecetea profeţilor, ultimul profet, pentru că după Mahomed nu mai era nevoie de revelații ulterioare. Revelațiile lui conținea tot adevărul pe care omenirea avea nevoie să-l știe. Știința modernă este unică, deoarece recunoaște deschis ignoranța noastră colectivă cu privire la cele mai importante întrebări ale tuturor timpurilor.

Charles Darwin

Darwin nu a susținut că el este "pecetea biologiei", ultimul biolog și că el ar fi rezolvat o dată pentru totdeauna toate marile întrebări ale vieții. După secole de amplă cercetare științifică, biologi, fizicieni, chimisti, și așa mai departe recunosc că nici ei nu au încă o explicație concretă de exemplu pentru modul în care creierul produce constiinţa. Fizicienii recunosc că nu știu ce a cauzat Big Bang-ul, și nu știu cum să împace mecanica cuantică cu teoria relativității generale. Deci, aceasta este prima caracteristică a științei moderne, puterea de a spune nu știm, de a admite ignoranța. Această dorinţă de a admite ignoranța a făcut știința modernă mult mai dinamică și curioasă decât orice sistem anterior de cunoaştere. Ea nu se oprește însă aici. După ce admite ignoranța, începe să caute cunoștințe noi, iar cea de a doua caracteristică unică a științei moderne este modul în care se urmărește cunoașterea.

Sprijinul pe observațiile empirice

Odată ce ignoranța este admisă, oamenii de stiinţă încep să caute cunoștințe noi, prin colectarea de observații empirice și punerea lor împreună cu ajutorul unor instrumente matematice. Empiric este ceva ce putem observa cu cel puțin unul dintre simţurile noastre. A doua caracteristică unică a metodologiei ştiinţifice este conectată profundă cu matematica. De-a lungul istoriei, oamenii au colectat de multe ori observații empirice, dar importanța acestor observații a fost de multe ori limitată, deoarece oamenii, cel puțin în majoritatea societăților tradiționale, credeau că au deja toate cunoștințele esențiale în scripturi și tradiții sfinte. Tot ceea ce oamenii aveau nevoie să știe fusese deja spus de Isus, Confucius, sau Muhamed. Singurul mod pentru acumularea de cunoștințe noi era studiul și practica tradițiilor consacrate. Nu era nevoie să se piardă resurse pretioase încercând să se obțină observații noi. Pe măsură ce cultura modernă a ajuns să admită că nu avem răspunsurile la întrebări foarte importante, a devenit necesară căutarea unor cunoştinţe complet noi, cunoștințe pe care nimeni nu le-a avut anterior. În consecință, metoda principală în cercetarea modernă constată iniţial insuficiența cunoștințelor vechi, vede că nu avem toate răspunsurile încă. Putem studia cărți și ceea ce oamenii din trecut au transmis, dar accentul trebuie să fie pus pe observații și experimente noi. Ori de câte ori observația prezentă contrazice trecutul, știința modernă spune că ar trebui să se dea prioritate observației faţă de tradiție, indiferent cât de multă veneraţie sau admiraţie merită oamenii care au stabilit tradiţia.

Manicheanilor (-WIKIMEDIA CREDIT)

Singure, observațiile nu generează cunoaştere. Pentru a înțelege universul e necesar să se conecteze multe observații despre lume și să se creeze, pornind de la ele, teorii complete. Tradițiile anterioare ale cunoașterii cum ar fi religiile mari, formulează teoriile asupra lumii de obicei sub forma poveștilor. Știința modernă este diferită şi tinde să folosească matematica pentru a construi teoriile sale asupra lumii. Dacă ne uităm în Biblie, Coran sau Vede vom găsi foarte puține ecuații, grafice sau calcule pentru că atunci când religiile și mitologii tradiționale au încercat să explice lumea și să stabilească norme generale de comportament, ele au fost prezentate în formă narativă și nu în formă matematică. De exemplu, principiul fundamental al religiei maniheiste, unul dintre cele mai importante religii dualiste, afirmă că lumea este un câmp de luptă între bine și rău. Răul a creat materia și corpul, în timp ce bunul Dumnezeu a creat spiritul și oamenii sunt prinși între aceste două forțe și ar trebui să aleagă binele asupra răului. Cu toate acestea, fondatorul religiei maniheiste, profetul Mani, nu a oferit nici o formulă matematică care să poată fi folosită pentru a prezice alegerile umane sau pentru a cuantifica puterea respectivă a acestor două forțe. Mani nu a calculat că, de exemplu, forța care acționează asupra unui om este egală cu acceleraraţia spiritului său împărțit la masa corpului lui sau ceva de genul asta. Aproape nici o religie tradițională nu folosește calcule și ecuații. Prin contrast, știința modernă este plină de formule matematice exacte.

ISAAC NEWTON GODFREYKNELLER

În 1687, Isaac Newton a publicat probabil cea mai importantă carte din știința şi istoria modernă, "Principiile Matematice al Filozofiei Naturale" (Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica). În această carte, Newton a prezentat o teorie generală pentru toate mișcările și schimbările din lume. Măreția teoriei lui Newton a fost că nu era descria oameni care au afirmat una sau alta, dar că a încercat să explice și să prezică mișcările tuturor obiectelor din Univers de la un măr la un copac sau la o stea căzătoare, folosind doar trei legi matematice foarte simple. Newton a calculat în a doua din cele trei legi celebre ale mișcării că forța care acționează asupra unui corp este egală cu masa corpului înmulțită cu acceleraţia sa. După Newton, oricine dorea să înțeleagă și să prezică mișcarea unui măr, o ghiulea, sau o planetă, trebuia să facă pur și simplu măsurători pentru masa și acceleraţia obiectului și a forțelor care acționează asupra lui și să folosească ecuația lui Newton pentru a prezice poziția lui viitoare. Nu toate fenomenele din lume pot fi încadrate într-o ecuație Newtoniană. Nu avem ecuații exacte, cel puțin nu încă, pentru a înțelege evoluția, economia, psihologia umană, dar în toate aceste domenii, oamenii de ştiinţă combină dovezile empirice pentru a forma teorii generale prin intermediul instrumentelor matematice. Principala diferență între psihologie și mecanica newtoniană în fizică, este că psihologii folosesc statistici și probabilităţi în locul ecuațiilor exacte. Instrumentele lor matematice sunt din domenii diferite.

Practica geometriei la occidentali și arabi secolul 15TH

Dacă vrem să înțelegem importanța tot mai mare a matematicii în lumea modernă trebuie doar să aruncăm o privire scurtă la istoria învățământului. În cea mai mare a istoriei, în aproape toate culturile, matematica a fost considerată un domeniu ezoteric, pe care chiar oamenii educați îl studiau rareori în profunzime. În Europa medievală, programa de învățământ consta în logică, gramatică și retorică. Predarea matematicii trecea rareori dincolo de calcule aritmetice simple și geometrie. Nimeni în Europa medievală nu studia statistică. Regina de necontestat a științelor în evul mediu a fost teologia, nu matematica. Astăzi, în lume, foarte puțini elevi mai studiază încă teologie sau retorică. Logica este limitată în principal în departamentele de filozofie, puțini oameni din departamentul de biologie, sau economiei studiază astăzi logică. Tot mai mulţi studenți din tot mai multe departamente sunt motivați sau obligați să studieze din ce în ce mai mult matematică. Există o tendinţă irezistibilă spre ceea ce numim științele exacte, numite astfel deoarece utilizează instrumente matematice. Chiar și domeniile de studiu care au fost în mod tradițional umaniste, cum ar fi psihologia umană, se bazează tot mai mult pe matematică. Psihologii folosesc statistici, la fel ca științele exacte, fizică sau chimie. Cursurile de Statistică sunt acum parte din cerințele de bază, nu doar în departamentul de fizică sau biologie, dar și în departamentele de psihologie, sociologie, economie, stiinţe politice, relații internaționale, și așa mai departe. În Universitatea Ebraică dacă deschidem catalogul de curs pentru departamentul de psihologie, vom găsi ca cerinţă în curriculum cursul "Introducere în statistică și metodologia statistică în cercetarea psihologică". În al doilea an, elevii la psihologie trebuie să treacă cursul "Metode statistice in cercetarea psihologică", care este o continuare a primului curs.

Cunoaşterea aduce putere

Confucius, Buddha, Iisus sau Mohamed ar fi a fost uimiţi, uluiţi chiar dacă li s-ar fi spus că trebuie studiată statistica pentru a înțelege psihicul uman şi a vindeca boli. Rolul central al matematicii în știința modernă este unul din principalele motive pentru care mulți au dificultăţi de a se apropia de știință în general. Mintea umană nu este adaptată la modul de gândire bazat pe numere. Pe parcursul a milioane de ani, oamenii nu au avut nevoie să se ocupe de numere şi matematică, așa că nu sunt construiţi pentru asta. Astăzi, din cele șapte miliarde de oameni din lume foarte puțini înțeleg cu adevărat mecanica cuantică, biologia celulară, sau micro-economie. Cu toate acestea, ştiința se bucură de un prestigiu imanent, nu pentru că oamenii înțeleg mecanismele sale intime, majoritatea nu o fac, ci pentru că știința ne dă puteri noi colosale. Președinți și generali nu inteleg în amănunt fizica nucleară, dar au o înțelegere destul de bună a ceea ce pot face bombele nucleare. Aceasta este a treia caracteristică unică și importantă a științei moderne. Știința modernă nu este interesată doar de formularea de teorii despre lume. Scopul real al științei moderne este să obțină puteri noi. În știința modernă, adevăratul test al cunoaşterii nu este adevărul, ci adaosul de putere. Oamenii de stiinţă sunt conştienţi în zilele noastre că nici o teorie nu este 100% corectă, deci criteriul adevărului este un test slab pentru cunoaștere. Adevăratul test pentru cunoaștere este utilitatea.

(CREDIT -RENAISSANCEMAN1.BLOGSPOT)

Cunoașterea este apreciată numai atunci când ne dă puteri și tehnologii noi, și ne permite să facem lucruri noi. Această legătură între știință și tehnologie este atât de puternică încât oamenii au tendința să le confunde. Vedem știința și tehnologia ca fiind unul şi același lucru. Credem că este imposibil să se dezvolte tehnologii noi fără cercetare științifică și că cercetarea nu are sens, cu excepția cazului în care rezultă o tehnologie nouă. Relația strânsă dintre știință și tehnologie este însă un fenomen recent. Ştiința și tehnologia erau înaintea anului 1500 d.Hr. domenii diferite de activitate. Ele s-au conectat treptat abia în epoca modernă timpurie. Inseparabile au devenit cu adevărat abia în secolul al XIX-lea, în ultimii 200 de ani. Înainte de asta, chiar și în anul 1800, conducătorii care-şi doreau o armată puternică, și cei mai mulți oameni de afaceri care vroiau să conducă afaceri de succes, nu se deranjau să finanțeze cercetare în fizică, biologie, economie. Ei nu vedeau legătura între cercetarea științifică și puterea tehnologică.

Există desigur excepții de la această regulă. Un istoric bun poate găsi antecedente la aproape orice, un istoric şi mai bun știe când aceste precedente sunt doar excepţii în imaginea de ansamblu. Ar trebui să ne concentrăm asupra pădurii, nu asupra copacilor individuali. În general, în cele mai multe societăţi pre-moderne, regii, comercianții, bancherii și așa mai departe nu au finanțat cercetarea universului pentru a dezvolta tehnologii noi. În mod similar cei mai mulţi gânditori și filozofi nu au încercat să traducă concluziile lor despre univers în gadget-uri tehnologice. Conducătorii finanțau instituții de învățământ, cum erau universități și mănăstiri, scopul lor era însă altul, să răspândească și să păstreze cunoștințe tradiționale pentru a sprijini ordinea existentă. Noile tehnologii au apărut pe ici şi colo în lumea pre-modernă, ele au fost însă, de obicei, rezultatul eforturilor unor meșteri needucaţi care foloseau metoda încercare - eroare. Nu au fost rezultatul savant al unor cercetări științifice sistematice.

Însăși conceptul unui departament de cercetare și dezvoltare, foarte central astăzi, era străin de mentalitatea regatelor timpurii pre-moderne. Biserici, armate, și întreprinderi aveau prea puțin interes în dezvoltare și nu vedeau nici o legătură între dezvoltarea de noi tehnologii și cercetare. Producatorii unui coş, să zicem, fabrica același model de coș deceniu după deceniu. El nu încerca să inventeze sau să dezvolte modele noi. Un nou model de vagon poate că a fost dezvoltat de către un tâmplar foarte bun care avea o idee nouă. Nu era însă rezultatul unui studiu universitar în fizică, chimie sau a unui design nou. Similar, cele mai multe armate din era pre-modernă, chiar și în epoca modernă timpurie, nu aveau nici un departament de cercetare și dezvoltare, erau complet dezinteresate de domeniul științei și tehnologiei.

Până în secolul al XIX-lea, marea majoritate a revoluțiilor au fost produsul organizării, nu al schimbărilor tehnologice. Când civilizaţii străine s-au întâlnit pentru prima dată, ca atunci când europenii au ajuns în America pentru prima dată, diferențele tehnologice dintre ele au jucat totuşi un rol important.

Chiar și în astfel de cazuri, decalajul tehnologic nu era deliberat și foarte puțini generali sau regi l-au urmărit în mod intenţionat. Cele mai multe imperii din istorie nu s-au extins datorită vreunei arme magice sau a unei inovaţii tehnologice. Conducătorii nu a căutat să investească bani în crearea de arme-minune noi. Arabii nu au învins Imperiul Bizantin pentru că aveau arcuri superioare. Seljuchii nu au vreun avantaj tehnologic asupra bizantinilor. Mongolii nu au cuceri China pentru că au avut tehnologie mai bună. Învinșii, chinezii, bizantini și Sassanizi aveau de fapt tehnologie militară și civilă superioară învingătorilor mongoli, Seljuks și arabi. Armata romană este un exemplu deosebit de bun. Armata romană a fost probabil pentru vremurile ei cea mai eficace armată din lume. Avantajul ei era în organizarea eficientă, disciplina de fier a soldaților, precum și în rezervele umane gigantice. Tehnologic, Roma nu a avut absolut nici un avantaj asupra rivalilor sai, cum erau Cartagina sau Macedonia. De-a lungul secolelor de existență, armele armatei romane au fost mai mult sau mai puțin neschimbate.

Știința nu a fost văzută ca ceva care oferă oamenilor posibilităţi noi. Oamenii credeau că toate marile descoperiri au fost deja făcute, că ei știu tot ceea ce este de ştiut despre lume. Oamenii nu credeau în posibilitatea progresului.

Revoluția progresului

Odată ce știința modernă a afirmat că există încă o mulțime de lucruri pe care noi încă nu le știm, și că noua cunoaştere putea fi tradusă în putere, totul s-a schimbat. Oamenii au început să creadă în posibilitatea progresului oriunde, în medicină, economie, politică. Această schimbare a revoluționat lumea. Nu numai știința, ci și politica, economia, societatea, cultura.

Dacă urmăm sfatul înțelepților din trecut, cum au fost Isus, Mohamed și Buddha, putem salva lumea de la degradare, dar nu putem birui problemele fundamentale ale lumii, cum ar fi războiul, sărăcia sau boala. Dacă chiar ei, care știau tot ce era de ştiut, nu au reușit să elimine complet nici foametea, nici să vindece toate bolile, sărăcia și războiul, cum am putea-o face noi? Multe religii consideră că, într-o zi, un mesia va veni și va aduce sfârșitul lumii. Toate războaiele, foametea, și chiar moartea vor fi eliminate. Ideea, că oamenii obișnuiți ar putea depăși toate aceste dificultăți, prin descoperirea de cunoștințe și invenţii noi era pur și simplu ridicolă.

Cu toate acestea, în era modernă, atunci când oamenii au început să admită că există multe lucruri importante pe care noi încă nu le știm, progresul brusc a devenit mult mai probabil, sau cel puțin posibil. Dacă putem descoperi cunoștințe importante noi, care pot fi traduse în abilităţi noi, atunci poate că putem rezolva problemele despre care anterior se credea că sunt imposibil de rezolvat, lucruri pe care nu le puteam depăși.

WEST - BENJAMIN FRANKLIN trage electricitate din cer

Pe măsură ce știința, de-a lungul secolelor, a început să rezolve cu adevărat o problemă de nerezolvat după alta, oamenii s-au convins că omenirea ar putea depăși fiecare problemă, prin achiziționarea și aplicarea de noi cunoștințe. Sărăcia, boala, foametea, războaiele, bătrânețea şi chiar moartea nu sunt soarta inevitabilă a oamenilor, ci sunt pur și simplu rezultatul ignoranței noastre. Un exemplu celebru pentru credința în progres este cazul fulgerului. Multe culturi pe parcursul istoriei au crezut că fulgerul este mânia unui zeu furios, pentru a-i pedepsi pe cei păcătoși pentru lucrurile rele pe care le-au făcut. La mijlocul secolului 18, fulgerul a atras atenția Benjamin Franklin, unul dintre cei mai importanţi gânditori politic și științific al Americii. Într-unul dintre experimentele cele mai cunoscute din istoria științei, Franklin a ridicat un zmeu în timpul unei furtuni cu fulgere, pentru a-şi testa teoria după care fulgerul este pur și simplu curent electric. Observațiile empirice pe care le-a făcut Franklin, împreună cu cunoștințele sale despre energia electrică și modul în care aceasta funcționează, i-au permis lui Franklin sa inventeze o noua tehnologie, paratrăsnetul, și practic să dezarmeze zeii. De când avem paratrăsnetul, indiferent cât de păcătoşi suntem și cât de supăraţi ar fi ei, zeii au dificultăţi în a ne pedepsi cu fulgere.

credit: Getty Images

Un alt aspect cu mult mai important decât fulgerul este problema sărăciei. Multe culturi din istoria au văzut în sărăcie o menire inevitabilă a acestei lumi. În zilele noastre noi vedem însă sărăcia ca pe o problemă tehnică care poate fi rezolvată. Cei mai mulți dintre noi presupunem că, dacă vom adopta politici care se bazează pe cele mai recente descoperiri în agronomie, economie, medicină, sociologie, și așa mai departe, putem elimina sărăcia din țara noastră și din lume în general. În multe părți ale lumii de astăzi problemele cele mai grave ale sărăciei au fost rezolvate. Deoarece pentru mulți oameni, acest lucru sună scandalos, dr. Harari va detalia afirmaţia.

De-a lungul istoriei, societățile au suferit de două tipuri distincte de sărăcie. Una este sărăcia socială, care este un decalaj între săraci și bogați. Celor săraci nu li se oferă oportunitățile care sunt oferite celor bogați. Sărăcia socială este relativă. Alt tip de sărăcie este sărăcia biologică, ea nu este relativă, ci absolută. Sărăcia biologică înseamnă o situație în care viața indivizilor este într-un risc imediat de deces din cauza lipsei de hrană și adăpost. Sărăcia socială, pentru că este relativă, poate fi imposibil de rezolvat. Chiar dacă avem tot mai multă bogăție și putere, vor exista întotdeauna decalaje între săraci și bogați. În multe țări din lume însă, sărăcia biologică nu mai există.

Oamenii din multe părți ale lumii nu mai mor pentru că sunt săraci. Până relativ recent, cei mai mulți oameni din majoritatea țărilor din lume trăiau foarte, foarte aproape de linia de sărăcie biologică care se măsoară în numărul de calorii de care o persoană are nevoie pentru a supravieţui pentru câteva zile. Erori de calcul mici sau nenorociri naturale puteau ușor împinge oamenii sub această linie, și să-i facă să moară de foame. Dacă câmpul era semănat în sezonul greșit, sau dacă venea o inundaţie, tu si familia ta mureaţi de foame. La nivel colectiv, dezastre naturale sau calamități provocate de om puteau să ducă populații întregi să moară de foame. În schimb, cei mai mulți oameni din lumea de astăzi au un soi de plasă de siguranță pentru a-i proteja de foamete, sărăcie sau moarte. Indivizii sunt protejaţi de necazurile personale prin asigurări, prin sponsorizarea de către stat a asigurărilor sociale, precum şi prin alte organizații locale și internaționale. Atunci când un dezastru lovește o țară sau regiune, de obicei dar nu întotdeauna, eforturile de ajutorare la nivel mondial sunt semnificative pentru a prevenirea moartea a milioane de oameni. Oamenii încă suferă desigur numeroasele degradări, umilințe și boli legate de sărăcie. Dar, în cele mai multe țări din lume, nimeni nu mai moare de foame, pentru că nu mai are pâine sau orez să mănânce. De fapt, astăzi în întreaga lume, mulți oameni sunt în pericolul de a muri de la prea multă mancare decât de foame.

Poate ştiinţa rezolva problema morţii?

Ghilgameș cum este ilustrat în caldeean contul GENESIS (CREDIT -

Cea mai importantă problemă a tuturor oamenilor de ştiinta este moartea. Înainte de epoca modernă majoritatea religiilor, ideologilor și filozofilor vedeau moartea ca fiind soarta inevitabilă a noastră a tuturor. Mai mult, majoritatea transforma moartea în principala sursă de sensul al vieții. Încearcă să-ți imaginezi islam-ul, creștinismul sau religia Egiptului antic cu piramide și mumii într-o lume fără moarte. N-ar avea niciun sens. Religiile tradiționale i-au învățat pe oameni că trebuie să se împace cu ideea morţii și să nu încerce să o biruie ca să trăiască pentru totdeauna. Cele mai bune minți în majoritatea societăților tradiționale erau ocupate cu căutarea sensului morţii, Aceasta este tema mitologiei epice vechi care a ajuns la noi din Sumeria de acum 5000 de ani, celebra epopee a regelui Ghilgameș din Uruk. Potrivit mitologiei sumeriene, el era cel mai puternic, înţelept şi frumos om din lume. Putea face orice. Putea lupta împotriva uriașilor și monștrilor și oriunde mergea era victorios și reușea să facă tot ce-şi propunea. Până când într-o zi cel mai bun prieten al său, Enkidu, a murit de o boală pe care zeii au trimis-o ca să-l pedepsească. Ghilgameș a refuzat să creadă că acest lucru s-a întâmplat. A refuzat să permită oamenilor să îngroape corpul lui Enkidu. S-a așezat lângă corpul acestuia timp de șapte zile, și i-a ținut priveghi crezând că Enkidu era doar adormit și se va trezi. După șapte zile, Ghilgameș a văzut viermi care au început să iasă din nara prietenului său, deoarece cadavrul era mâncat de ei. Ghilgameș a fost lovit de un sentiment teribil. Îngrozit, nu pentru soarta lui Enkidu, ci şi pentru a sa proprie. El şi-a dat seama că ceea ce s-a întâmplat lui Enkidu i se va întâmpla şi lui. El a decis atunci și acolo că nu putea lăsa aceasta să se întâmple. El va găsi o cale de a învinge moartea. A învins atât de mulţi monștri și uriași și va învinge şi moartea. A plecat din Uruk în jurul lumii în căutarea unei soluţii la problema morţii. Epopeea lui Ghilgameș povestește cum, în încercarea de a învinge moartea, a trecut oceane, deşerturi şi munţi, a luptat cu monștri oribili și bărbați scorpioni și așa mai departe. Căutarea s-a încheiat însă cu un eșec. După ce a căutat peste tot în lume nu a găsit leac pentru moarte. A venit acasă, cu o singură concluzie, realizarea faptului că moartea este soarta inevitabilă a omenirii. Când zeii au creat oamenii, ei au creat şi moartea ca să-i limiteze pe aceştia, și asta este. Cel mai puternic, cel mai înțelept om din lume a trebuit să accepte și să învețe să trăiască cu ea. Acesta a fost singurul lucru care Ghilgameș l-a descoperit în căutarea lui.

IMAGINI WAVEBREAKMEDIA LTD

Cei care cred cu adevărat în progresul științific nu împărtășesc atitudinea defetistă a lui Ghilgameș și a multor povești și mitologii pe care oamenii le-au inventat de-a lungul secolelor pentru a explica moartea. Pentru oamenii de știință și cei care cred cu adevărat în progresul științific, moartea nu este destinul inevitabil al omenirii. Moartea este pur și simplu o problemă tehnică, la fel ca orice altă problemă tehnică. Poate mai grea, dar nu diferită în esență. Potrivit științei, oamenii nu mor pentru că zeii au decretat că trebuie să moară, ci din cauza unei defecțiuni tehnice. Mor din cauza unui atac de cord, din cauza cancerului, din cauza unei infecții. Potrivit înțelepciunii științifice, fiecare problemă tehnică are o soluție tehnică. În cazul în care inima se oprește din funcționare, putem stimula inima prin implantarea unui stimulator cardiac, sau putem înlocui inima cu una nouă. Dacă cineva suferă de cancer, putem distruge celulele canceroase cu medicamente sau radiații. Dacă bacterii periculoase se înmulțesc în interiorul corpului, antibioticele le vor ucide. Este foarte adevărat că, în prezent, nu știm cum să rezolvăm toate problemele tehnice care cauzeaza moartea, dar lucrăm la asta. Cele mai bune minți din lume nu-şi mai irosesc viața încercând să găsească un înţeles morţii, sunt ocupate şi investighează modul în care functioneaza organismul, cum funcționează ADN-ului, precum și încearcă să găsească un remediu pentru boli și chiar pentru oprirea îmbătrânirii. Suntem în curs de dezvoltare a noi medicamente, tratamente, organe artificiale, si alte lucruri care vor prelungi viața noastră și poate într-o o zi ne vor permite sa învingem moartea și să trăim veşnic.

medicamentele necesare lui Ellie pentru reacţiile la chimioterapie. (CREDIT - Daily Mail)

Până de curând, nu s-ar fi auzit de la oameni de știință sau oricine altcineva să vorbească așa fără menajamente. Înfrângerea morţii! Oamenii spuneau nu, nu asta încercăm noi să facem. Dacă întrebăm majoritatea medicilor ei nu ar spune că încearcă să învingă moartea. Ei ar spune că încearcă să învingă cancerul, tuberculoza, sau caută un leac pentru Alzheimer. Ei evită să vorbească despre înfrângerea morţii, probabil deoarece obiectivul pare a fi prea sus şi ar crea așteptări nerealiste care nu pot fi îndeplinite în următoarele decenii. În al doilea deceniu al secolului 21, suntem la un punct în care oamenii de ştiinţă şi medicii încep să vorbească mai sincer și deschis. Încep să spună în mod clar că principala intenţie a revoluției științifică, a științei moderne este să ofere omenirii viață veșnică. Nu doar să trăim pentru totdeauna, dar să trăim pentru totdeauna tineri. Nimeni nu vrea să trăiască pentru totdeauna bolnav într-un scaun cu rotile, conectat la tuburi si computere. Vrem să învingem moartea și îmbătrânirea simultan. Acesta este proiectul mare al științei moderne, pe care unii îl numesc Proiectul Ghilgameș. Acesta este proiectul pe care regele Ghilgameș l-a abandonat şi oamenii de stiinta moderni l-au preluat și au de gând să-l facă realitate. Cât timp va lua proiectul Ghilgameș, nimeni nu știe cu adevărat, unii spun 200 ani, unii 100 ani, alţii 1000 ani, nu ştim încă.

Laserul poate trata acum orice problemă de înfrumuseţare pentru cine şi-l poate permite (CREDIT DAILYMAIL.CO.UK/FEMAIL )

Dacă ne reamintim cât de puține știam despre corpul uman acum doar 100 de ani, la începutul secolului 20, și cât de multe cunoștințe am dobândit în doar un secol, mulți sunt insuflaţi de optimism. Există gânditori foarte serioşi din lumea de astăzi care sugerează că până în anul 2050, în mai puțin de 40 de ani, unii oameni, mai ales cei bogați care își vor putea permite toate tratamentele, vor deveni deja amortali până în anul 2050. Amortal este diferit de imortal (nemuritor). Imortalii nu pot muri. Amortalii pot muri încă dacă să zicem un camion trece peste ei. Înseamnă că, fără un accident major, viaţa poate fi prelungită fără limite. La fiecare 10, 20 ani te duci la spital, primeşti tratamentul necesar și vei câştiga încă 10, 20 de ani. Când aceştia trec te duci din nou, dar pe atunci vor avea tratamente chiar mai bune. Dacă întrebăm oamenii dacă vor să trăiască un milion de ani, pentru totdeauna, nu toţi doresc să trăiască pentru totdeauna, dar aproape toată lumea ar vrea să trăiască pentru încă 10, 20 de ani într-o stare bună de sănătate. Aceasta este ceea ce unii cercetători spun că se va întâmpla până în 2050. Cei mai bogaţi dintre noi vor avea bani să plătească pentru un tratament la fiecare 10, 20 ani, care va extinde viaţa lor cu încă câteva decade.

(CREDIT -POST.JAGRAN.COM )

Tot ce s-a descoperit în secolul trecut ar fi de neconceput pentru cunoştinţele şi aşteptările oamenilor de acum doar 200 de ani. Astăzi, tot felul de de pastile, injecții și operații sofisticate ne pot salva de la boli și leziuni care acum 200 de ani sau acum 100 de ani ar fi semnat condamnarea noastră definitivă la moarte. Nu era nici o metodă de a depăși aceste dificultăți, și astăzi le depășim cu ușurință. Tratamente noi s-au descoperit în secolul trecut, nu doar contra morții, ci și împotriva a nenumărate dureri și boli de zi cu zi pe care oamenii pre-moderni le acceptau ca parte a vieții. Cu o durere de dinte acum 300 de ani te-ai fi dus la cineva pentru o extracţie fără anestezice, deoarece nu exista în acea vreme. Astăzi, chiar oamenii destul de săraci își pot permite să meargă la un dentist care le dă o injecție și scoate dintele fără durere ca urmare a unei serii de descoperiri.

De-a lungul secolului trecut, speranța medie de viață a sărit de la aproape 30 de ani la aproximativ 67 de ani în întreaga lume, 80 ani în lumea dezvoltată (74 în România n.t.). În medie, un copil născut în anul 1900 era cel mai probabil să moară la 30 de ani, un copil născut astăzi are o șansă foarte bună de a trăi aproximativ 67 de ani. În cazul în care copilul se naşte în Japonia, Suedia sau Australia, el sau ea are şansa să trăiască până la cel puțin 80 ani. Copiii nascuti în 2013 au o speranță de viață estimată de cel puțin 100 de ani dacă este născut în societățile dezvoltate și în clasa socială potrivită. Cea mai mare parte a acestui salt în speranța de viață nu a fost cauzat de vindecarea bolillor părinţilor noştri, ci prin tratamentul şi vindecarea bolilor copilăriei și prin scăderea mortalității infantile. Dacă acum 500 de ani, reușeai să ajungi la 20 de ani, aveai o șansă bună de a trăi până la 70 sau 80. De ajuns la 20 era însă foarte, foarte dificil. Între un sfert şi o treime din copiii născuți în secolele pre-moderne, chiar și în societățile din secolul 19 mureau înainte de a ajunge la 20 de ani. Cele mai mari realizări în lupta împotriva morții în secolul trecut au fost date de vindecarea bolilor copilăriei. Pentru a ilustra cum se trăia în secolele si mileniile înaintea acestor triumfuri, un exemplu bun este familia regelui Edward I al Angliei şi a soţiei sale, regina Eleanor, care a condus Anglia în secolul al 13-lea. Copiii lor s-au bucurat de cele mai bune condiții care puteau fi furnizate de Europa medievală. Locuiau în palate, aveau câtă hrană îşi doreau, haine, căldură precum şi cea mai curată apă disponibilă. De asemenea, aveau o armată de medici şi spiţeri care le îngrijeau nevoile și sănătatea. Sursele vorbesc de 16 de copii pe care regina Eleanor i-a purtat pentru soțul ei între 1255 și 1284. Ce s-a întâmplat cu ei este un indiciu convingător despre ce însemna să trăiești și să creşti o familie în epoca dinaintea medicinii moderne.

Arborele de familie- BL.UK)

Primul copil s-a nascut in 1255, o fiică. Nu știm numele ei, a murit la naștere și nu a mai fost botezată.

Al doilea copil a fost din nou o fiică numită Catherine. A murit fie la vârsta de unu sau trei ani, sursele sunt neclare în acest sens.

Altă fiică, a treia, Joan a murit când avea șase luni.

Al patrulea a fost primul lor fiu, John. A murit când avea cinci ani.

Numărul cinci, Henry, a murit când avea șase ani.

Al șaselea copil, o fiică numită Eleanor, a ajuns la vârsta de 29 de ani înainte de a muri. Este primul copil care a ajuns la maturitate.

Al şaptelea copi, o fiică care a murit şi ea la cinci luni.

Al optulea a fost o altă fiică pe nume Joan, care a murit la 35 de ani.

Al nouălea a fost un fiu, Alphonso. A murit la vârsta de zece ani.

Al zecelea, o fiică numită Margaret, a murit la 58 de ani.

Al 11-lea, o altă fiică, Berengaria, a murit la doi ani.

Doisprezece, o fiică anonimă care a murit la foarte scurt timp după naștere.

Al treisprezecelea a fost încă o fiică, Maria, care a murit la 53 de ani.

Al 14-lea a fost un fiu, nu ştim numele său, a murit la scurt timp după naștere.

A urmat o fiică, Elisabeta care a murit la 34.

Edward a fost copilul lor al XVI-lea.

Edward al II-lea primeşte Coroana Engleză

Edward a fost primul prinț regal care a reusit să supraviețuiască anilor periculoşi ai copilăriei și să ajungă la maturitate. Când tatăl său a murit, el a devenit noul rege al Angliei. După cele mai bune informaţii pe care le avem, Eleanor și Edward au fost oameni foarte sănătoşi. Nu au avut boli ereditare fatale care să treacă la copiii lor. Cu toate acestea, zece din acești 16 copii, 62%, au murit înainte de a ajunge la maturitate. Numai șase au reușit să trăiască după vârsta de 11 și doar trei au reușit să trăiască după vârsta de 40 de ani. E posibil ca Eleanor să mai fi fost gravidă şi aceste sarcini să se încheie cu avort. Edward si Eleanor au pierdut un copil, în medie, o dată la trei ani, nu era ceva neobișnuit pentru acele vremuri.

Indiferent dacă proiectul Ghilgameș reușește să înfrângă cu adevărat moartea, dintr-o perspectivă istorică este fascinant sa vedem că religiile moderne au detronat moartea din ecuația ideologică. Până în secolul 18, majoritatea religiilor considerau moartea și ce se întâmpla după moarte ca elementul central, sensul vieții. Începând cu religiile secolulului 18 și venirea noilor ideologii, cum au fost liberalismul, socialismul și feminismul, ele au început să trateze moartea pur și simplu ca pe o problemă tehnică și şi-au pierdut tot interesul în viața de apoi. De exemplu, întrebați-vă ce se întâmplă cu un comunist după ce el sau ea moare. În islam sau creștinism există un răspuns foarte clar, dar un comunist nu este interesat de ceea ce se întâmplă după moarte. Similar la capitalism sau feminism. E inutil să se caute răspunsuri în scrierile lui Karl Marx, sau Adam Smith, sau Simone de Beauvoir. Nimeni nu este interesat de moarte, e o simplă problemă tehnică. Singura ideologie modernă care oferă morţii un rol central este naționalismul. Uneori naționalismul promite că, dacă murim pentru neam, atunci vom continua să trăim în memoria națiunii. Chiar naționaliştii nu știu cu adevărat ce înseamnă aceasta. În creștinism există răspunsuri foarte clare, după moarte sufletul părăsește corpul și vine în fața lui Dumnezeu, care judecă păcatele din timpul vieții și decide să vă trimită în rai sau în iad. În naționalism, există această idee de a trăi pentru totdeauna în memoria națiunii. Este ceva atât de tulbure şi greu de înțeles, încât chiar și cei mai mulţi naționaliști nu înțeleg cu adevărat ce înseamnă.

Ştiința în zilele noastre

CREDIT Wikipedia)

Trăim într-o eră tehnică. Ceea ce strămoșii noștri vedeau ca dileme politice, etice și spirituale, pentru noi sunt probleme tehnice, şi sperăm că oamenii de ştiinta vor găsi o soluție. Realizările uimitoare ale științei moderne în soluţionarea fulgerului, a sărăciei şi chiar a morţii conving tot mai mulți oameni să idealizeze progresul. Mulți oameni astăzi sunt convinși că știința lucrează pentru binefacerea omenirii, că putem avea încredere în știință din toată inima, că-i putem lăsa pe savanţi să continue cu munca lor de cercetare și ei vor aduce raiul aici pe pământ, nu după moarte, ci în timpul vieţii noastre.

Dacă credeţi că știința lucrează pur și simplu pentru beneficiul omenirii, nu înțelegeţi prea multe din istoria științei, sau ceea ce face știința astăzi. Mulţi oameni de ştiinţă sunt cu siguranță motivați de dorința sinceră de a ajuta omenirea, sau de o curiozitate științifică pură, de fiorul de a descoperi lucruri noi. Ce stabileşte însă criteriile în istoria științei sunt interesele politice, economice și ideologice. Cea mai mare parte din cercetarea științifică este foarte scumpă. Medici şi biologi care încearcă sa înţeleagă cancerul au nevoie pentru cercetări de eprubete, microscoape, asistenţi de laborator, electricieni, instalaţii de epurare, secretari și așa mai departe.

LOUIS LUMIERE cu microscopul şi eprubeta (CREDIT - George Eastman House)

Economiștii care încearcă deasemenea să înțeleagă cum să reacţionăm într-o criză economică, de exemplu, au nevoie să colecteze o mulțime de date despre economie. Au nevoie de asistenți, calculatoare pentru a stoca datele, pentru a dezvolta programe sofisticate de prelucrare a datelor. Un arheolog care vrea să înțeleagă comportamentul vânători-culegătorilor înainte de revoluție agricultură, trebuie să excaveze ruine antice, să călătorească în Africa sau alte țări îndepărtate, să dateze oase fosilizate și artefacte. Toate aceste lucruri costa o grămadă de bani. De mii de ani, au existat persoane dornice să studieze boli, sau legile economice, sau viața vânător-culegătorilor, dar fără o finanțare adecvată nu au putut ajunge prea departe. În ultimii 500 de ani, știința modernă a reușit să facă minuni datorită în mare măsură disponibilităţii guvernelor, afaceriştilor, fundaţiilor precum şi a donatorilor privați să canalizeze miliarde în cercetarea științifică. Fără această finanțare, Galileo, Newton și Darwin nu ar fi ajuns niciunul prea departe.

În cercurile academice, mulți sunt încă suficient de naivi să creadă că guvernele sau afaceriştii sponsorizează proiectele care sună interesant, care trezesc curiozitatea. Cele mai multe studii științifice sunt de fapt finanțate deoarece acestea promit să atingă un scop economic, politic sau ideologic. În secolul 16, regii și comercianții au dirijat resurse enorme pentru a finanța expediții geografice în întreaga lume. Nu au finanţat studii asupra Psihologiei copilului. Au presupus că lărgirea orizonturilor geografice le va permite să cucerească teritorii noi și să înființeze imperii comerciale. Ei nu puteau vedea nici un profit din înțelegerea mai bună a psihologiei copilului. În mod similar, la mijlocul secolului 20, guvernele americane și ruse au investit resurse enorme în studiul fizicii nucleare, dar foarte puține resurse în arheologia subacvatică. Ei presupuneau că prin înțelegerea secretelor fizicii nucleare vor fi poate în măsură să dezvolte arme nucleare. Nu vedeau cum arheologia subacvatică i-ar putea ajuta să câștige Războiul Rece sau să aducă ceva folositor.

Oamenii de știință nu sunt întotdeauna conștienți de interesele politice, economice sau ideologice care controlează fluxul banilor. Mulți acționează sincer, din curiozitate intelectuală, cu toate acestea, oamenii de ştiinţă dictează foarte rar agenda de lucru. Ordinea de zi este dictată de cel care dă banii. Chiar dacă am vrea să finanțăm ştiinţă pură, neafectată de interese, ar fi imposibil, deoarece resursele omenirii sunt limitate. Decizia ce anume să facem cu resursele noastre limitate depinde de ceea ce noi considerăm important, sau ceea ce noi considerăm a fi bun. Acestea nu sunt întrebări științifice, sunt întrebări etice, doar religiile și ideologiile dau răspunsuri la întrebarea ce este bun, ce este mai important, ce trebuie făcut.

(CREDIT - NEWSTALKZB.CO.NZ)

Dr. Harari ia exemplul a doi biologi de la aceeași facultate, cu aceiaşi pregătire profesională, care aplică amândoi pentru o bursă de milioane de dolari pentru a-şi finanța proiectele de cercetare. Profesorul universitar A vrea să studieze o boala care infecteaza ugerul vacilor care cauzează o reducere de 10% în producția de lapte a vacilor de lapte. Pe de altă parte, profesoara B dorește să studieze dacă în industria produselor lactate vacile au de suferit atunci când sunt separate de vițeii lor. Presupunând că suma de bani nu este nelimitată și presupunând că ambele proiecte nu pot fi finanțate, cine ar trebui să primească subvenția de milioane de dolari? Nu există un răspuns științific la această întrebare, doar răspunsuri politice, economice, religioase sau ideologice. În lumea de astăzi, este destul de evident că profesorul A are o șansă mai mare de a obține banii decât profesoara B, nu pentru că bolile ugerului la vaci sunt mai interesante d.p.d.v. științific decât suferinţa vacilor, ci pentru că industria lactatelor, care poate beneficia de această cercetare, are o putere mult mai mare politică și economică, decât să zicem cei care fac lobby pentru drepturile animalelor, care vor să finanțeze al doilea proiect. Singura modalitate prin care profesoara B ar putea câștiga subvenția este dacă poate cumva demonstra că proiectul ar putea avea beneficii economice.

Profesoara poate scrie în cererea ei de finanțare că dacă vacile sunt deprimate, acest fapt duce la o scădere în producția de lapte, şi dacă am înțelege psihicul vacilor de lapte mai bine, am putea dezvolta medicamente psihiatrice noi pentru vacile de lapte pentru a îmbunătăți starea lor de spirit, să mărească astfel producția de lapte cu să spunem 10%. Estimând că se crează astfel o piață anuală de 250 milioane dolari în fiecare an pentru medicamente psihiatrice, pentru vacile de lapte. Dacă ea ar scrie aşa ceva, are șanse mai bune să obțină subvenția. Știința nu a reușit însă să stabilească priorităţile. Nu există o cale științifică de a decide care proiect este mai interesant sau mai important. Prioritățile sunt mereu stabilite de sistemul politic și economic, pentru motive politice și economice.

Știința este deasemenea incapabilă să stabilească ce să facă cu descoperirile ei. Din punct de vedere pur științific, nu este clar ce să facem cu cunoștințele noastre tot mai complexe din genetică. Vom folosi poate aceste cunostinte noi pentru a vindeca boli, a crea o rasă modificată genetic de supraoameni, sau poate, vaci de lapte cu ugerul supradimensionat. Un guvern liberal, comunist, nazist sau unul capitalist, ar folosi exact aceeași descoperire genetică în scopuri complet diferite. Nu există niciun motiv științific să spunem că o aplicaţie, un scop, este mai bun decât un altul, pentru că știința nu se ocupă cu scopuri, ea nu are o moralitate proprie. Cercetarea științifică poate înflori numai atunci când găseşte o alianță cu o religie sau o ideologie. Ideologia justifică costul cercetării și determină în ce direcţie ar trebui să meargă banii, și deasemenea ideologia influențează agenda științifică și determină ce să se facă cu descoperirile. Pentru a înţelege cauzele revoluției științifice nu este suficient să înţelegem gândurile, trăirile și realizările oamenilor de știință de renume, cum au fost Galileo Galilei, Newton sau sau Darwin. Pentru a înțelege cu adevărat dezvoltarea științei din ultimele secole, trebuie să luăm în considerare forțele ideologice, politice, și economice care au modelat agenda fizicii, biologiei, sociologiei, precum și a arheologiei și le-a împins în anumite direcții, în timp ce altele au fost neglijate. Două forțe în special necesită atenția noastră, şi anume imperialismul european și capitalismul. Fuziunea între știință, imperii şi mai târziu capitalism a fost, fără îndoială, liantul cheie al istoriei ultimilor 500 de ani.

Lecţia XII: Mariajul între ştiinţă şi imperialism