Revoluţia industrială
Lecţia a patra a cursului Dr. Harari continuă tema generală a revoluției științifice şi descrie revoluţia industrială. În ultimii 200 ani, confluenţa între știință, imperialism și capitalism au produs revoluția industrială. Omenirea a dobândit pe parcurs resurse energetice enorme care au grăbit producţia mult mai multor lucruri decât înainte, mai repede și mai ieftin. Cum a afectat această schimbare ecologia globală, viaţa de zi cu zi precum și psihologia umană?
Lecţia va încerca să răspundă la aceste întrebări. Aveţi aici notele de curs ale lui Louise Charente, accesibile în original aici: The Industrial Revolution.
Când se termină petrolul
Am văzut că economia modernă crește datorită încrederii noastre în viitor, precum şi datorită capitaliștilor dispuşi să reinvestească profiturile obţinute din creșterea producției. Aceste două motive nu sunt însă suficiente. Creșterea economică necesită de asemenea energie si materii prime. Fără ea, economia nu poate crește. Mulți dintre noi ne întrebăm ce se va întâmpla atunci când sursele energetice și de materii prime vor fi epuizate. Este un subiect esențial pentru dezbaterile în rândul publicului larg, precum și între economiști și oameni de știință. Pericolul ca omenirea să rămână fără sursă de energie și materii prime este de fapt mai mic decât la prima vedere. Pe parcursul ultimelor două sau trei secole ele au fost într-o continuă creştere, în loc să scadă după cum ne-am aștepta. Ori de câte ori apărea o lipsă în domeniul energetic sau a materiilor prime, creșterea economică era amenințată. Investițiilor începeau să curgă în cercetare științifică și tehnologică pe subiectele relevante. Până în prezent, oamenii de ştiinţă şi inginerii au reuşit cu sprijin financiar de fiecare dată să rezolve problema și să găsească modalități mai eficiente de exploatare a resurselor existente, sau tipuri noi de energie și de materii prime.
Dr. Harari ia în considerare ca exemplu industria vehiculelor. În ultimii 300 ani, omenirea a produs milioane și milioane de vehicule, căruțe, vagoane, trenuri, maşini, motociclete, avioane, nave și navete spațiale. Ar fi de așteptat ca un astfel de efort prodigios să secătuiască resursele energetice și de materii prime disponibile pentru producție, dar în realitate exact opusul este adevărat. Întrucât, în 1700, industria vehiculelor globală se baza preponderent pe lemn și fier, ea necesită astăzi multe materiale complet noi, cum ar fi plastic, cauciuc, aluminiu, titan, necunoscute strămoșii noștri în 1700. În secolul al 17-lea sau 18, cărucioarele, vagoanele și navele au fost construite în principal cu efortul fizică a tâmplarilor și a fierarilor. Cea mai mare parte din energia pentru a construi o navă provenea de la oameni și animale. Astăzi, mașinile produse în serie în fabricile Toyota, Mercedes și Boeing sunt propulsate de motoare cu combustie internă pe bază de petrol sau folosesc energie nucleară, surse care nu existau în urmă cu două sau trei secole.
Revoluția industrială
(CREDIT - Wikimedia)
Nevoilor energetică și de materii prime a crescut în aproape toate domeniile de producție industrială. Această schimbare în producție se numește Revoluția Industrială. Cea mai mare schimbare petrecută în timpul Revoluției Industriale nu a fost descoperirea vreunei surse de energie sau resursă nouă, ci înțelegerea graduală a oamenilor că noi suntem de fapt înconjuraţi de cantităţi enorme aproape nelimitate de energie și materii prime. Principalula noastră sarcină este de a inventa moduri de a valorifica și controla tot aceast ocean energetic. Nu energia lipsește, ci modul de a o valorifica. Periodic de-a lungul ultimelor secole, tot o dată la câteva decenii, oamenii de știință și inginerii au descoperit surse noi de energie, materii prime noi și noi modalități de valorificare pentru nevoile noastre.
Prima descoperire cu adevarat importantă, care a marcat începutul revoluției industriale, a avut loc în minele de cărbune britanice din secolul 17 si începutul secolului 18. În acele vremuri, populația britanică creştea foarte rapid și păduri întregi au fost tăiate pentru a alimenta economia în creștere și pentru a face loc pentru case, terenuri și sate. Prin urmare, Marea Britanie a început să sufere de o lipsă acută de lemn de foc, atunci când oamenii doreau să se încălzească în casele lor în timpul iernii sau să fiarbă apa și așa mai departe.
(CREDIT Wikipedia)
Britanicii au găsit o soluție. Ei au început să folosească cărbune în schimb, și tot mai multe mine de cărbune au fost deschise în diferite părți ale Marii Britanii. A apărut însă o problemă. Multe dintre minele de cărbune erau săpate în soluri inundabile astfel că atunci când ele ajungeau prea adânc, minele era inundate, astfel că nu se putea ajunge la straturile adânci din minele de cărbune. Pentru a rezolva această problemă, în jurul anului 1700, inginerii din minele de cărbuni britanice au inventat motorul cu aburi, prima mare invenție a Revoluției Industriale. Există felurite motoare cu abur, dar toate lucrează după acelaşi principiu. Se arde un combustibil cum ar fi cărbunele, iar căldura rezultată este folosită pentru a fierbe apa. Când fierbe, ea se transformă în abur care se dilată și este folosită pentru a împinge un piston. Pistonul se deplasează împreună cu orice este legat la el. Uimitor la motorul cu aburi este faptul că transformă energia termică în mișcare. Acest lucru este extrem de nenatural şi contra-intuitiv. E ușor de înțeles că arderea cărbunelui poate fierbe supă sau poate încălzi o casă. Dar ideea că arderea cărbunelui poate muta ceva este contra-intuitivă, motiv pentru care a fost nevoie de mii de ani pentru ca oamenii să se gândească la asta. Pistonul a fost conectat la o pompă și pompa a extras apa de pe fundul minelor pentru a preveni inundațiile, aceasta fiind de fapt prima utilizare a motorului cu aburi. În deceniile de după invenție, oamenii de afaceri britanici au conectat motorul cu aburi la tot felul de alte lucruri cum ar fi războaie de țesut pentru a face pânză și textile.
Putere aburului a reprezentat începutul Revoluției Industriale şi a transformat imediat Marea Britanie nu doar în prima națiune industrială din lume, dar, de asemenea, în prima putere economică și politică a lumii.
Următoarea etapă a venit in 1825 când un inginer britanic a avut o altă idee extraordinară. Dacă pistonul poate pune în mişcare mașini textile în fabrici, de ce nu se poate folosi același mecanism pentru a remorca vehicule întregi? Inginerul a legat motorul cu aburi la un vagon plin cu cărbune și a tractat vagonul de-a lungul unei șine de fier de aproximativ 20 de kilometri lungime, care conecta mina de cărbune de cel mai apropiat port. Aceasta a fost prima locomotivă din istorie. Cinci ani mai târziu, pe 15 septembrie 1830, a fost deschisă prima linie de cale ferată comercială pentru transportul nu numai a cărbunelui, ci şi bunuri și persoane. Acesta lega orașul Liverpool de orașul Manchester, în Marea Britanie, două dintre centrele vechi ale Revoluției Industriale. Trenurile dintre orașe erau propulsate de aceeași putere a aburului care a fost utilizată pentru a pompa apă și pentru a opera războaie de țesut textile. Douăzeci de ani mai târziu, în 1850, Marea Britanie avea deja zeci de mii de kilometri de cale ferată care legau toate marile orașe.
Invenția motorului cu aburi a fost importantă nu numai în sine, ci de asemenea pentru că a rupt o imensă barieră psihologică. S-a dovedit că prin inventarea mașinii potrivite, se putea folosi orice fel de energie din lume în scopul dorit. Până la apariţia motorului cu aburi, utilizarea energiei din arderea cărbunelui pentru deplasarea trenurilor era ceva contra-intuitiv pentru gândirea umană. Totuși, odată ce oamenii au trecut acest prag, au început să inventeze tot felul de alte masini care utilizau diferite tipuri de energie. De exemplu, la sfârșitul al 19-lea și începutul secolului 20, fizicienii şi-au dat seama că ordine imense de energie sunt stocate la nivel atomic, în conexiunile care țin atomii împreună. Au început imediat să cerceteze cum s-ar putea elibera şi valorifica energia atomică pentru a produce electricitate, pentru a propulsa vehicule electrice, dar şi pentru a câștiga războaie și a distruge orașe. Doar 40 de ani au trecut între momentul în care Einstein a stabilit că E este egal mc la pătrat, şi cel în care primele bombe atomice au șters orașele Hiroshima și Nagasaki din Japonia de pe faţa pământului. Factorii ecuaţiei E egal cu mc pătrat, ecuația descoperită de Einstein, cuprinde E care este energie și m care este masă. Înseamnă că o masă de materie poate fi transformată în cantități imense de energie. Este mecanismul bombei atomice, care eliberează energia stocată în materie și o folosește pentru a distruge orașe întregi. Energia atomică poate fi folosită deasemenea în alte scopuri. Astăzi avem centrale nucleare în întreaga lume, care ne oferă energie electrică ieftină.
Petrolul și electricitatea
O alta descoperire crucială a ultimelor două secole a fost motorul cu combustie internă, care a avut devoie doar de o generație pentru a revoluţiona complet transportul, mașinile, avioanele și așa mai departe. Motorul transformă petrolul în putere politică lichidă, într-un atu foarte important în lupta dintre țări. Petrolul nu e de fapt ceva nou pe scena istoriei. Chiar cu mii de ani în urmă, în Mesopotamia antică, Irak-ul de astăzi, babilonienii și asirienii cunoşteau deja petrolul, dar făceau nimic cu el. Nu știau la ce se poate folosi. Au folosit petrolul pentru a-şi face corăbiile impermeabile și pentru lubrifierea mecanismelor, dar cam atât. Pana acum un secol nimeni nu credea că se poate face mai mult cu petrolul. Ideea de război şi vărsare de sânge de dragul petrolului, ar fi sunat ridicol lui Napoleon, Genghis Khan sau Iulius Cezar. Napoleon sau Iulius Cezar luptau pentru teritorii, pentru aur, piper sau sclavi, dar a lupta pentru petrol i-ar fi sunat ridicol. Numai în ultimii 100-150 de ani, oamenii au descoperit că petrolul se poate folosi pentru a alimenta mașini și avioane și așa mai departe și au început să se lupte pentru el.
(CREDIT - WALLPINES.COM)
Mai uimitoare a fost cariera electricităţii. Cu două secole în urmă, în 1800, oamenii nu știau mare lucru despre electricitate, nu juca nici un rol în economie. Electricitatea era folosită de oamenii de ştiinţă pentru felurite experimente, precum și de către magicieni pentru trucuri ieftine, dar nimeni nu avea habar ce altceva ar putea face energia electrică. În ultimele două secole, o serie de invenţii au transformat energia electrică într-un fel de duh al lui Alladin universal, care face orice vrem. Scuturăm din deget și energia electrică goneşte în celălalt capăt al lumii pentru a ne împlini orice dorință. Dacă fluxul de alimentare cu energie electrică se blochează atunci o mulțime de aparate se opresc. Puţini dintre noi înţeleg cum funcţionează de fapt în detaliu electricitatea. Fizicienii și electricienii pricep, dar cei mai mulți oameni nu știu ce este de fapt electricitatea sau modul în care produce toate aceste efecte uimitoare. Aproape oricare dintre noi însă nu ne-am putea imagina viața fără energie electrică.
Energia naturală
Revoluția industrială a fost deci o revoluție a energiei. Sensul ei profund este că nu există nici o limită la cantitatea de energie poate fi pusă la dispoziția noastră. Singura limită este stabilită de către ignoranța noastră. La fiecare câteva decenii, pe măsură ce cunoaşterea ştiinţifică se extinde, descoperim o sursă nouă de energie. Totalul energiei disponibile este într-o continuă creștere. De aceea, îngrijorarea cu privire la secătuirea surselor de energie sunt probabil exagerate. Lumii nu îi lipseşte energia, ci cunoștințele necesare pentru a valorifica și converti energia existentă după nevoile noastre. Cantitatea de energie care este stocată în tot combustibilul fosil de pe pământ, din petrol și cărbune și așa mai departe, este neglijabilă în comparație cu cantitatea de energie pe care o eliberează soarele în fiecare zi complet gratis. Doar o mică parte din energia eliberată de soare ajunge pe planeta noastră. Chiar și această mică parte se ridică la 3.766.000 exajoules de energie pe an. Un exajoule este o cantitate foarte, foarte mare de energie. Plantele la scara întregului glob folosesc în procesul de fotosinteză numai aproximativ 3.000 dintre aceste milioane de exajoules care ajung pe Pământ anual. Dacă însumăm împreună toate activitățile industriale de astăzi de pe Pământ, ele consumă doar 500 de exajouli anuali. Este echivalentul energetic pe care planeta Pământ o primește de la soare în doar 90 de minute.
În plus, suntem înconjurați de resurse enorme de alte tipuri de energie, cum ar fi energia nucleară condensată în atomi, sau energia gravitațională spre exemplu forțele mareelor oceanice.
Anterior revoluției industrială, omenirea extrăgea aproape toată energia din plante. Mâncam plante pentru a ne alimenta corpul și hrăneam cu ele animalele de casă, cai sau măgari, și foloseam tot plante în formă de lemn pentru încălzirea caselor și gătit. În cea mai mare din istorie, oamenii s-au bazat doar pe exploatarea acestor 3.000 de exajoules de energie pe care plantele le captează în fiecare an din energia solară prin fotosinteză. În timpul revoluției industriale, oamenii au ajuns rapid la concluzia că mediul înconjurător conţine de fapt mult mai multă energie. Există milioane și milioane de exajoules de potential energetic pe care îl putem folosi, asta doar dacă putem inventa maşini mai bune pentru a-l valorifica.
Materii prime
Există multă energie în jurul nostru, dar nu sunt resursele naturale, cum ar fi fierul sau cuprul limitate? Nu vor fi ele în cele din urmă complet epuizate? Ei bine, răspunsul este că, odată ce știm cum să valorificăm cantități mari de energie ieftină, odată ce am rezolvat problema energiei, se poate rezolva și problema materiilor prime. De exemplu, dacă controlăm energia, se pot exploata depozite inaccesibile anterior. Dacă nu mai există mult fier în mine ușor accesibile, să zicem în Suedia, putem începe exploatarea minieră a fierului la Polul Nord. Nu e ușor, dar dacă avem toată energia pe care o dorim, nu e imposibil. Un alt lucru pe care îl putem face este să transportăm materii prime în locuri tot mai îndepărtate. În secolul al 19-lea, producătorii de textile britanice aveau nevoie de tot mai multă lână. Ei au început să importe lână din Australia și Noua Zeelandă. Anterior, ar fi fost imposibil să importe lână din Australia din cauza costurilor uriaşe de transport, dar cu invenția motoarelor cu abur și a navelor cu abur transportul a devenit mai ieftin și mai economic.
În zilele noastre, se spune că dacă suntem în căutarea de noi depozite de materii prime, de ce să nu luăm fier și cupru și aluminiu și așa mai departe de pe Lună, sau din stele sau asteroizi? Dacă stăpânim surse de energie ieftină, costul transportului lor pe Pamant nu va împiedica nici astfel de planuri grandioase.
Tot descoperirile științifice au permis omenirii să inventeze tipuri complet noi de materii prime, cum ar fi plasticul. Sau să descopere materiale naturale au existat dintotdeauna, dar oamenii nu știau nimic despre ele, cum ar fi siliciu sau aluminiu. Chimiştii au descoperit aluminiul metalic doar în 1820, anterior nu se ştia despre el. Separarea aluminiului din minereu era extrem de dificilă și costisitoare, de aceea, vreme de multe decenii, aluminiul a fost mai scump decât aurul. În 1860, împăratul Franței, Napoleon al III-lea, nepotul celebrului Napoleon, comanda tacâmuri și tăvi de aluminiu pentru a servi distinşi oaspeți care veneau în vizită. El lua tăvile, cuțite și furculițele de aur, le punea deoparte și punea pe masă tacâmuri de aluminiu. La sfârșitul secolului al 19-lea, un chimist a descoperit modul de a extrage cantități imense de aluminiu foarte, foarte ieftin, și astăzi lumea produce 30 de milioane de tone de aluminiu în fiecare an. Napoleon al III-lea ar fi foarte surprins să afle că în zilele noastre aluminiul este foarte ieftin și că noi folosim hârtie de aluminiu pentru a ne ambala sandwich-urile ca s-o aruncăm la gunoi după aceea.
Fritz Haber (-WIKIMEDIA CREDIT)
O altă descoperire interesantă a unui mod ieftin de extragere a materiilor prime s-a petrecut în Germania, în timpul primul război mondial. Germania a fost supusă unei blocade și a suferit din cauza penuriei severe de materii prime. Deosebită a fost lipsa salpetrului (nitratul de potasiu n.t.). Salpetrul este un produs chimic esențial pentru producerea prafului de pușcă și a altor explozivi. Cele mai mari depozite naturale de salpetru din lume erau în Chile și India. Nu era nici unul în Germania. Până în secolul 20, chimisti știau că se putea înlocui salpetrul în producția explozivilor cu amoniac sintetic. Dar amoniacul era extrem de costisitor, aşa că nu era o soluție prea bună. A fost o problemă reală, în vreme de război este nevoie de mult explozibil. Din fericire pentru germani, un chimist evreu-german, numit Fritz Haber studia problema. În 1908, chiar înainte de război, Fritz Haber a descoperit un procedeu de producere a amoniacului din aer. Printr-un proces chimic, se pot lega atomii de azot din aer și se poate produce amoniac care să fie apoi utilizat pentru explozibili și alte lucruri. Când a izbucnit războiul, germanii s-au confruntat cu lipsa salpetrului pentru fabricarea de explozivi și praf de pușcă, aşa că ei au concentrat resurse și bani pentru a extinde noua descoperire a lui Haber. Au construit fabrici imense care au produs amoniac exploziv din aer. Mulți istorici și cercetători cred că, fără descoperirea lui Fritz Haber, Germania ar fi fost obligată să capituleze cu mult timp înainte de noiembrie 1918 pentru că ar fi rămas fără explozivi. Aceasta descoperire, de altfel, i-a adus lui Fritz Haber premiul Nobel în anul 1918, nu pentru pace desigur, ci Premiul Nobel pentru Chimie.
A doua revoluție agricolă
BIG BULL TRACTOR.CREDIT -WDM.CA
Combinația între controlul unei energii ieftine și abundente și prezenţa materiilor prime au dus la o explozie a productivității. Explozia a fost resimțită în primul rând în agricultură. De obicei, atunci când auzim revoluția industrială, ne gândim la orașe, un peisaj gri cu coşuri de fum și condiții de muncă îngrozitoare pentru lucrătorii din fabrici, cum erau în romanele lui Charles Dickens și Emile Zola. Cu toate acestea, revoluția industrială a fost o a doua revoluție agricolă. A afectat în primul rând agricultura și producția de alimente. În ultimii 200 ani, metodele de producție industrială au devenit baza pentru felurite mașini agricole, cum erau tractoarele care au început să prelucreze terenuri care anterior erau lucrate doar cu muncă fizică, umană sau animală. Terenurile și animalele au devenit mult mai productive datorită utilizării produselor industriale, cum ar fi îngrășăminte artificiale, insecticide artificiale, și un întreg arsenal de hormoni şi medicamente produse industrial. Frigiderele, avioane, navele, camioanele au permis să se depoziteze produse agricole cum ar fi cereale, fructe și carne, pentru luni şi chiar ani. Putem transporta astăzi atât de rapid și ieftin mărfuri în cealaltă parte a lumii, aşa încât europenii pot mânca carne de vită proaspătă din Argentina sau sushi proaspăt din Japonia.
Până și plantele și animalele au fost mecanizate, au fost transformate în mașini.
În perioada când Homo sapiens era ridicat la statut divin de religiile umaniste, animalele de fermă au încetat să mai fie privite ca nişte creaturi care ar putea simţi durere și suferință în viață, și în schimb au ajuns să fie tratate pur și simplu ca nişte mașini responsabile cu producerea de alimente. Astăzi, animalele de fermă sunt de cele mai multe ori produse în masă în fabrici specializate. Trupurile le sunt modelate de oameni de ştiinţă, în conformitate cu necesitățile industriale și pui, vaci, porci și așa mai departe îşi petrec întreaga viaţă ca mecanisme întro linie de producție gigantică. Durata vieţii, calitatea și condițiile de trai sunt determinate de profiturile și pierderile societăților comerciale care le dețin.
Chiar și atunci când industria are grijă ca animalele vii să fie relativ sănătoase și bine hrănite, industria nu are nici un interes intrinsec în nevoile sociale și psihologice ale animalelor, cu excepția faptului când acestea au un impact direct asupra producției. De exemplu, găinile ouătoare au o lume complexă de nevoi comportamentale și dorințe. Puii au instincte de cercetare a mediului înconjurător, se plimbă pentru a ciuguli, pentru a stabili ierarhii sociale, pentru a-şi construi cuiburi și a se curăţa între ei. Cu toate acestea, industria ia găinile şi puii și îi închide în cuști mici. Frecvent în industrie se înghesuie patru găini într-o cușcă mică, fiecare găină îşi duce viaţa într-o suprafață de doar 22 - 25 de centimetri. Acest fapt este comun în industrie. Găinile primesc suficientă hrană, dar nu sunt în măsură să cerceteze teritoriul, să-şi construiască un cuib sau să ducă alte activități naturale. Cușca în care trăiesc este atât de mică încât de obicei femelele nu în măsură nici măcar să dea din aripi, sau să stea în picioare. Sunt doar stoarse de ouă după ouă pe parcursul întregii lor vieți.
(CREDIT - Wikimedia)
Aceleași lucru se întâmplă în industria cărnii. Porcii sunt printre cele mai inteligente și curioase mamifere după maimuţele mari, dar în fermele industriale de porci, porcii și scroafele sunt îngrămădiţi în mod uzual în cuști foarte mici. În fermele industriale, scroafele sunt ţinute în cuşti atât de mici încât literalmente nu sunt în măsură să se întoarcă, să nu mai vorbim de mers sau cercetat. Scroafele sunt păstrate în aceste lăzi zi și noapte timp de patru săptămâni după ce dau naștere. Sunt ţinute în lăzi cu purcei unde nici măcar nu se pot mişca. Ele doar stau acolo într-o rână, lăsând purceii să sugă de la ele. Primesc mâncare de la îngrijitori, şi ele îi hrănesc pe purcei. După patru săptămâni, purceii sunt luaţi deoparte pentru a fi îngrășaţi și apoi măcelăriţi.
(CREDIT - THEHINDU.COM)
Scroafele sunt fecundate din nou pentru producţia următoare, și o dată ce purceii se nasc, ele sunt puse din nou în lăzile lor mici. Motivul pentru care trăiesc în lăzi fără a putea să se deplaseze este că managerii se tem că scroafele ar putea zdrobi accidental unul dintre purcei astfel încât sunt blocate în cutie, incapabile să se miște, şi vor petrece încă o lună în interiorul unor astfel de lăzi.
Industria produselor lactate are practici similare. Multe vaci de lapte trăiesc aproape toată viaţa într-o incintă mică. Ele merg, stau și dorm în propria urină și excremente. Primesc tot felul de alimente, hormoni şi medicamente de la un set de mașini și apoi un alt set de mașini mulge vacile la fiecare câteva ore. Vaca este tratată de către industrie ca nimic mai mult decât o altă mașină, o mașină care arde materii prime și dă afară lapte.
Tratarea creaturilor vii, cu lumi senzoriale complexe, ca pe simple mașini, le provoacă acestora nu numai disconfort fizic, dar de asemenea mult stres social și frustrări psihologice. Avem aici o imagine dintr-o fermă industrială care produce pui, o imagine a puilor tineri pe o bandă transportoare într-un cuibar industrial. Puii de sex masculin și de sex feminin imperfecţi sunt sortaţi pe banda transportoare de lucrători și zdrobiţi în gunoi sau, uneori, sunt aruncaţi în tocătoare automate, care toacă puii inutili. Astfel funcţionează o fermă industrială care produce găini pentru ouat. Puii de sex masculin și feminin imperfecţi sunt inutili, aşa încât sunt aruncaţi sau tocaţi. Cei tocaţi sunt folosiţi ca mâncare pentru alte animale. În aceste incubatoare mor în fiecare an sute de milioane de pui.
Acest tratament al animalelor nu este cauzat de ură faţă de animale, la fel cum comerțul cu sclavi peste Atlantic nu era rezultatul urii față de africani. Industria modernă animală nu este motivată de duşmănie; ci în principal de lăcomie unită cu indiferență. Nu ne pasă de soarta acestor creaturi. Cei mai mulți oameni care consumă ouă, lapte și carne astăzi în lume să gândesc rareori de unde provin ele şi la soarta puilor, vacilor și a porcilor a căror carne le mănâncă. Cei care se gândesc la astfel de lucruri susțin că aceste animale sunt pur și simplu mașini. Că ele nu au o lume interioară cu senzații și emoții, că nu sunt capabile de suferință. Cu adevărat ironic este faptul că aceleași discipline științifice care modelează mașinile de produs lapte și ouă, au demonstrat pe parcursul ultimelor decenii, dincolo de orice îndoială, că mamiferele și păsările au un univers senzorial și emoțional complex. Ele sunt capabile nu numai să simtă durere fizică, dar sunt de asemenea capabile să sufere stres emoțional. Știm printre altele, din studii în psihologia evoluționistă, că nevoile emoționale și sociale ale animalelor, inclusiv ale animalele de fermă, au evoluat în sălbăticie pe parcursul a milioane de ani, atunci când nevoile și emoțiile au fost esențiale pentru supraviețuirea și reproducerea speciei.
De exemplu, în sălbăticie, vacile trebuiau să știe cum să formeze relații cu alte vaci și tauri sau altfel ele nu puteau supraviețui și reproduce. În general, pentru a deprinde abilitățile sociale necesare, evoluția pe parcursul a milioane de ani a programat vițeii, ca şi pe puii tuturor celorlalte mamifere sociale, cu o dorință puternică de a se juca. Redarea este modul în care puii mamiferelor deprind comportamentul social. Evoluţia a implantat puilor de bovine o dorință puternică de a sta lângă mamele lor, pentru că laptele și îngrijirea vacii mamă era, evident, esențială pentru supraviețuirea vițelului. În industria modernă, fermierii iau acum o viţică tânără, o separă de mama ei, o pun într-o cușcă îngustă unde primeşte mâncare și apă precum și preparate injectabile împotriva tuturor tipurilor de boli și atunci când este matură ea este înseminată cu sperma de la un bou. Din punct de vedere obiectiv, vițica nu mai are nevoie de nici de legătura cu mama sau de joaca cu alți viței, pentru a supraviețui și a se reproduce, pentru că oamenii au grijă de toate astea. Cu toate acestea, din punct de vedere subiectiv, din perspectiva vacii în sine, ea încă simte un îndemn foarte puternic de a sta cu mama ei, și de a se juca cu alte vaci. Dacă aceste impulsuri, care au fost programate în vaci pe parcursul a milioane de ani de evolutie nu sunt îndeplinite, vițeii suferă. Aceasta este lecția de bază a psihologiei evoluționiste. O nevoie sau dorință care a fost modelată în sălbăticie continuă să fie simțită subiectiv chiar dacă ea nu mai este cu adevărat necesară pentru supraviețuire și reproducere. Marea tragedie a agriculturii industriale este că are grijă de nevoile obiective ale animalelor, dar neglijează complet nevoile lor subiective.
Studii anterioare
Această teorie nu e vreo descoperire nouă a ultimilor cinci sau zece ani, ci era cunoscută cel puțin din anii 1950 - 1960. În anii 1950, un celebru psiholog american, Harry Harlow, a studiat puii de mamifere folosind maimuțe tinere pentru experimente. El a separat maimuțele sugar de mamele lor la câteva ore după naștere. Maimuțele au fost puse singure într-o cușcă, fără nici o altă maimuță și au fost crescute de mame fictive. În fiecare cușcă, Harlow a plasat două mame fictive. O mamă era făcută din fire metalice și prevăzută cu o sticlă de lapte, astfel încât maimuța sugar putea suge și mânca. O altă mămică era concepută din lemn acoperit cu material textil, care o făcea să semene cu o mamă maimuță adevărată. Acest lucru, mama din cârpă moale, nu îi oferea maimuței copil nici un fel de aliment, era doar o statuie. Harlow, și multi alţi teoreticieni presupuneau că sugarii se vor ataşa de mama de metal hrănitoare și nu le va păsa prea mult de mama din pânză stearpă. Spre marea surpriza a oamenilor de ştiinţă, maimuţa nou-nascută a arătat o preferinţă foarte clară pentru mama din pânză şi şi-a petrecut cel mai mult timp cu ea. După cum putem vedea în această imagine, atunci când cele două mame au fost plasate în imediata apropiere, maimuţa nou-nascut a continuat să se țină de mama pânză, chiar și atunci când ajungea la laptele de la mama de metal. La început, Harlow a suspectat că puii făceau acest lucru probabil pentru că mamele erau reci. Ei încercau să se încălzească în brațele mamei pânză. El a montat deci un bec electric în interiorul mamei sârmă, care radia mai multă căldură decât mama pânză. Cu toate acestea, marea majoritate a puilor de maimuţă au continuat să prefere mama pânză. Concluzia la care a ajuns a fost că maimuțele și alte mamifere caută ceva mai mult în părinți decât doar nevoile materiale. Puii au de asemenea nevoi profunde psihologice și emoționale. Maimuțele chiar nou născute au crezut că mama care arăta ca o maimuță adevărată le poate oferi mai mult emotional decât o instalație de metal.
Orfelinat băieți, MYRTLE STREET, 1885 (CREDIT -STREETSOFLIVERPOOL.CO.UK)
Studiile ulterioare i-au aratat lui Harlow că maimuțele orfan, care nu şi-au împlinit nevoile lor emoționale și psihologice, chiar dacă au primit mâncare, medicamente, apă și orice altceva, au devenit adevărate epave emoționale. Ele nu au reușit să se încadreze în societatea maimuțelor, au avut dificultăți de comunicare cu alte maimuţe si au suferit în mod constant niveluri ridicate de anxietate și agresiune. Concluzia la acesta şi la multe alte experimente a fost că maimuţele şi alte mamifere au nevoi și dorințe psihologice și emoționale care trec cu mult dincolo de cerințele materiale de bază: hrană, apă și sănătate. În cazul în care aceste nevoi emotionale si nu sunt îndeplinite, ele vor suferi foarte mult. În următoarele decenii, experimente și studii similare au arătat că acest lucru este valabil nu numai la maimuțe, dar şi la alte mamifere, la păsări şi chiar la oameni.
Orfelinat de fete, MYRTLE STREET, 1885 (CREDIT -STREETSOFLIVERPOOL.CO.UK)
Experimentul lui Harlow asupra maimuțelor sugar a produs o revoluție în metodica creșterii copiilor. Între anii 1940 și '50, psihologii s-au specializat în studiul copiilor. Ei credeau iniţial că aceştia au nevoie doar de îngrijire materială. De exemplu, în orfelinatele de după al doilea război mondial din Europa trăiau sute de mii de copii orfani. Erau vremuri importante pentru orfelinate. În orfelinate, după cunoştinţele acelor vremuri, se luau măsuri pentru a separa copiii unul de altul și de contactul cu adulții, deoarece se temeau de boli. Ideea era că tot ceea ce copiii au nevoie este mâncare, apa şi medicaţie, cea mai mare amenințare fiind răspândirea epidemiilor în aceste orfelinate. Rezultatul a fost o rată mare a decesurilor, și chiar acei orfani care au supraviețuit au suferit traume psihologice. În 1950, '50 și '60, ca urmare a experimentului pe maimuţe, psihologii şi-au dat seama că mamiferele, inclusiv oamenii, au nevoi emoţionale care pot fi hrănite numai prin contactul direct cu alți membri ai speciei. Astăzi, logica creșterii copiilor, inclusiv a orfanilor, este exact opusă. Ei au nevoie de cât mai mult contact posibil cu alte persoane, să nu fie separaţi și izolaţi. Aceasta este acum metodologia acceptată cu privire la creșterea copiilor, atât a celor umani precum și a altor animale, cel puțin aproximativ mamifere. Cu toate acestea, agricultura industrială ignoră complet aceste constatari, atunci când vine vorba de creșterea animalelor cum ar fi vaci, porci și așa mai departe.
Hrănirea populației
Agricultura industrială ridică o seamă de dileme etice şi morale. Ceea ce nu poate fi negat este contribuția imensă adusă productivităţii umane. În total miliarde de animale de fermă trăiesc astăzi ca parte a unui fel de linie de asamblare mecanizata și aproximativ 10 miliarde animalele sunt sacrificate în fiecare an de către agricultura industrială pentru a sprijini economia și stilul nostru bogat de viață. Tehnicile industriale din agricultură şi creșterea animalelor au dus la o creștere puternică a productivității agriculturii și în rezervele de alimente umane, împreună cu mecanizarea cultivării plantelor, de cultivarea de grâu, cartofi, orez, porumb și așa mai departe. Exploatarea industrială a animalelor constituie baza pentru întreaga ordine economică socială modernă. Înainte de industrializarea agriculturii, cele mai multe produse alimentare erau folosite pentru hrănirea animalelor de fermă și a agricultorilor. Doar un mic procent de alimente era disponibil pentru a hrăni profesori, preoți, birocrați și alţi lucrători din orașe. În consecință, în aproape toate societățile anterioare, țăranii reprezentau mai mult de 90% din populație, acest lucru a fost valabil până în secolul al 20-lea. Numai în urma industrializării agriculturii a fost brusc posibil ca un număr tot mai mic de fermieri să producă tot mai multe alimente pentru consumul oamenilor în orașe.
De exemplu astăzi, în Statele Unite ale Americii, doar 2% din populație își câștigă existența în agricultură. Folosind metode industriale, cei 2% produc suficiente produse agroalimentare pentru a hrăni nu numai restul de 98% din populație, dar, de asemenea, pentru a exporta surplusul de alimente în restul lumii. Statele Unite ale Americii este unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de alimente. Fără industrializarea agriculturii, revoluția industrială urbană în orașe și fabrici nu ar mai fi avut loc. Nu ar fi fost suficiente mâini și creiere pentru a popula fabricile și birourile din orașe. Utilajele agricole au permis tot mai multor oameni să se mute în orașe. Companiile şi birourile au fost capabile să absoarbă miliarde de lucrători noi care să producă ca rezultat şi mai multe produse. Oamenii s-au mutat de la sate la oraș, de la lucrul câmpului la lucrul în fabrici, iar fabricile au început să producă o avalanșă de produse noi. Oamenii din ziua de azi produc mult mai mult oțel, haine, mai multe case şi hoteluri decât oricând înainte. Ele produc, de asemenea, o colecție cu adevărat uluitoare de bunuri pe care nimeni nu şi le-ar fi imaginat anterior cum ar fi telefoane și aparate de fotografiat și mașini de spălat vase. Potopul de produse noi a venit deodată, visele acumulate pe parcursul a mii de ani au fost înfăptuite brusc în câţiva zeci de ani. Prin urmare, pentru prima dată în istoria omenirii producţia de bunuri a început să depășească cererea. S-a creat astfel o problemă economică cu totul nouă, problema consumului. Când există atât de multe produse, cine are de gând să cumpere toate aceste lucruri noi?
Problema consumului
Pentru a supraviețui, economia capitalistă modernă trebuie să crească producţia în mod constant. Dacă nu crește, economia se prabuşeşte, nu stă în loc. Cu toate acestea, nu e suficient doar să se producă tot mai și mai mult. Există toți oamenii care vin din sate la oraș, și care produc tot mai multe produse. Nu e de ajuns doar să se producă, cineva trebuie să le şi cumpere, altfel industriașii și investitorii vor da faliment. Pentru a preveni catastrofa, și a se asigura că oamenii vor cumpara mereu lucruri noi, indiferent de ce industrie le produce, a apărut o formă etică nouă. A fost o adevărată revoluție în etică, etica de consum.
Ce este consumismul?
de reparat pantaloni
Cei mai mulți oameni de-a lungul istoriei au trăit în lipsuri şi nevoi. În orice domeniu, nimic nu era niciodată de ajuns. Cumpătarea era principala etică a vremurilor. Oamenii credeau că a fi mulțumiți cu puținul pe care îl aveau este bine și a se complace în lux era ceva rău, doar oamenii răi și corupți se complăceau în lux. Un om bun ar fi trebuit să evite luxul, să nu arunce alimente, să lase farfuria goală indiferent ce punea mama în ea. Dacă pantalonii se rupeau, ei trebuiau peteciţi, nu aruncati. A fost o mare parte a moralității umane. Numai regii și aristocrații îşi permiteau să renunțe public la cumpătare și să etaleze bogății prin construcţia de palate și purtarea de aur și argint și haine de mătase și așa mai departe. Când revoluția industrială a rezolvat problema deficitului, ea a creat în schimb problema consumului.
O nouă etică a revoluționat societatea, numită consumism (consumerism n.t.). Consumismul vede consumul a tot mai multor produse și servicii ca pe un lucru pozitiv. El încurajează oamenii să se răsfeţe, să se trateze cum se cuvine şi chiar să se sinucidă lent consumând prea mult. Cumpătarea este un soi de tulburare psihologică, o boală care ar trebui vindecată. Consumismul a lucrat din greu, cu ajutorul psihologiei populiste, precum și a reclamelor, televizorului și așa mai departe pentru a convinge oamenii că răsfăţul de sine este ceva pozitiv, în timp ce frugalitatea, mulțumirea cu puțin este auto-opresiune. Dacă dorim să cumpărăm haine noi, să-i dăm drumul, dacă dorim o mașină nouă, să luăm un împrumut de la bancă ca să o cumpărăm. Dacă dorim să mănâncăm tort, să dăm curs dorinţei. Ar trebui să ne tratăm bine, să ascultăm de pofte, dacă vrem ceva cu adevărat atunci să face orice ca să-l obţinem (go get it). Această mentalitate este consumismul.
Duhul sfânt: pantaloni rupţi arată ca esti prea indiferent ca să-ti pese. FOTOGRAFIA: MIKE Egerton / EMPICS SPORTURILE FOTO AGENCY
Consumismul a reușit să transforme tot mai multe segmente ale populației umane din lume în consumatori agresivi.
Cumpărăm nenumărate produse de care nu avem cu adevărat nevoie, pe care nu ni le putem permite și despre care, până ieri, nu știam că există. Producătorii proiectează de fapt în mod deliberat bunuri pe termen scurt și inventează tot felul de variante noi și inutile la produse perfect satisfăcătoare, pentru ca să putem achiziționa tot mai multe produse în fiecare an. Cumpărăturile, cam în ultimul secol, au devenit distracția preferată la tot mai mulți oameni. Bunurile de larg consum au devenit mediatori esențiale în relațiile dintre membrii familiei, soții, prieteni, părinți și copii. Dacă dorim să ne exprimăm sentimentele, trebuie să-i cumpărăm ceva prietenului, copilului sau părintelui dumneavoastră.
Chiar festivaluri religioase, sărbători religioase, cum ar fi zilele dinaintea Crăciunului au devenit sărbători ale cumpărăturilor. 
(CREDIT - IMAGINI ILYA Terentyev / Getty)
În Statele Unite, Ziua Memorială (Memorial Day) a fost inițial o zi solemnă pentru amintintirea soldaților căzuți în războaie mondiale în apărarea Statelor Unite. Astăzi, Ziua Memorială este petrecută de cei mai mulţi americani la cumpărături. Există vânzări de Ziua Memorială, şi pentru că știu că oamenii au timp liber în această zi, magazinele atrag populaţia cu reduceri speciale. Cred că-şi imaginează că cei care au murit pentru apărarea Statelor Unite au vrut cu adevărat ca populaţia să comemoreze sacrificiul lor mergând la cumparaturi pentru a dovedi că ei nu au murit în zadar.
Ridicarea noii etici de consum se manifestă poate cel mai clar în piața produselor alimentare. Societăți agricole tradiționale trăiau într-o frică constantă de foamete și sărăcie. Astăzi, în lumea bogată, una dintre cele mai importante probleme de sănătate nu este foamea, ci obezitatea. Cel puțin în Statele Unite, săracii sunt mai în pericol de obezitate decât cei bogați, deoarece se îndoapă cu hamburgeri și pizza, în vreme ce bogații mănâncă salate organice și shake-uri de fructe. În fiecare an, populația Statelor Unite cheltuie mai mulți bani pe diete decât toţi banii de care ar fi nevoie pentru a hrăni toate persoanele flămânde din lume. Acest fenomen de a manca prea mult și apoi a face diete si exerciţii este de fapt o victorie dublă pentru consumism. În loc să mâncăm puţin, ceea ce ar duce la stagnare economică, pentru că nu ar fi nevoie de toate produsele alimentare produse, oamenii mănâncă mult prea mult, cumpără apoi produse dietetice și merg la sala de sport, contribuie astfel dublu la creșterea economică.
Capitalismul și consumism
"Consumption. This is the new national pastime. Fuck baseball, it's consumption, the only true, lasting American value that's left . . . buying things . . . People spending money they don't have on things they don't need . . . So they can max out their credit cards and spend the rest of their lives paying 18 percent interest on something that cost $12.50. And they didn't like it when they got it home anyway. Not too bright, folks, not too fuckin' bright."
George Carlin 1937 - 2008
Capitalismul și principiul etic al consumului sunt, prin urmare cele două faţete ale aceleiași monede. Ele sunt complementare, nu contradictorii. Bogații sunt ocupaţi să investească pentru a-şi maximiza profiturile, iar cei saraci sunt ocupaţi cu cumpăratul a tot ceea ce este nou. Noua etică este, prin urmare, o etică dublă, cu două porunci complementare. Porunca supremă a celor bogați e investeşte! Trebuie să investeşti banii, altfel îi pierzi! Porunca supremă pentru tot restul oamenilor e cumpără! Trebuie să cumperi mai mult! Chiar dacă nu ai suficienți bani pentru a cumpăra mașina, du-te la bancă, ia un împrumut, și cumpără mașina aia. Asta e porunca ta. Ăsta e rolul tău în economie.
Acest etică capitalistă dublă este revoluționară în multe privințe. Cele mai multe sisteme etice anterioare din istorie, creștinismul, budismul sau confucianismul, erau o afacere foarte dură. Promiteau paradisul, dar numai în celor care puteau cultiva compasiunea și toleranța, numai dacă oamenii puteau învinge poftele, mânia, numai în cazul în care îşi depăşeau interesul lor mărunt, egoist. Acest lucru a fost prea greu pentru majoritatea oamenilor. Istoria etică de-a lungul a sute de ani este o istorie a unor idealuri minunate pe care nimeni nu le-a putut de fapt realiza. Cei mai mulți creștini nu l-au imitat pe Hristos, s-au comportat doar pe undeva asemănător. Cei mai mulţi budiști nu au reușit să urmeze învăţăturile lui Buddha. Cei mai mulţi confucianişti i-ar produce lui Confucius o explozie de furie dacă i-ar putea vedea cum se comportă.
Ce este revoluționar la noua etică de consum capitalistă este că, pentru prima dată în istorie, majoritatea oamenilor pot face de fapt ceea ce ei îşi doresc să facă. Noua etică promite paradisul aici, pe Pământ, cu condiția ca cei bogați să rămână lacomi și să-şi petreacă timpul pentru a produce tot mai mulți bani, în timp ce masa de oameni îşi dă liber la pofte şi pasiuni și continuă să cumpere tot mai multe lucruri.
Este de fapt prima religie din istorie la care adepţii fac în fapt ceea ce li se cere să facă. Bogații sunt ocupaţi să facă mai mulți bani, iar restul populației este ocupată cu consumul a tot mai multe lucruri. Cum putem fi siguri că vom obține cu adevărat paradisul în schimbul efortului nostru? În viața noastră personală, nu putem fi atât de siguri. Televizorul ne promite că vom trăi în paradis dacă cumpărăm tot ce ne lipseşte. Dacă nu suntem încă în paradis este pentru că încă ne lipseşte cel mai nou model de acest lucru sau acel produs sau serviciu. Deci, revoluția industrială a schimbat nu numai economia, ci de asemenea şi etica și moralitatea.
Urmează Lecţia XV: O revoluţie permanentă.
Urmează Lecţia XV: O revoluţie permanentă.
